Don Quijote, călare pe-o singură frunză, cutreieră anotimpul, jurând că nu se mai împarte cu nici o femeie, se biciuie seara cu iasomie şi cu fier îndulcit cu ienupăr, lecuindu-şi în ciubere cu lapte superbele-i picioare de sticlă.
I se urcă racii pe unghii, în sânge, şi el jură mai departe castitatea cuibului său cu paie ferecate-n lacrimă de nesomn. Curetzane spăşite vin să-i cureţe aerul şi vântul de orice fir de aripă, ce-ar putea să-i rupă plămânii, luminându-i auzul şi mersul cu neînflorită goliciunea lor şi cutreierând câmpiile cu mult prea verde senin, cântându-i poemele lui de poet androgin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu