vineri, 31 august 2012

ÎNSEMN

Semnul meu distinct in lumea memorabilă
Este-o căutatură-n priviri, cumva afabilă;
Ea şi-a impus pecetea, din timp, din capul locului,
Cu râvnă grea, trăgând ca pe o turtă, miza jocului.

Prefaceri curente, nu pot să-mi  camufleze
Structura-mi din matrice, oricât ar fi de breze,
Iar firea-mi tolerantă, nici nu se străduieşte:
Acesta sunt... si basta! Cu-asta se mulţumeşte.

~ Ionel ~ 1 septembrie 2012 ~

Chris Rea "Let`s Dance"

joi, 30 august 2012

O ALTA TOAMNA, UN ALT AN CARE TRECE


O altă toamnă, un alt an care trece,
Încă o dată, dorul și memoria mănâncă sufletul.
Lacrimi din trecut imi jefuiesc ultimele puteri;
Nu mai sunt obstacole să oprească întrebările mele.

O altă durere îmi aminteşte timpul trecut,
Și cineva a rămas întotdeauna la sfârșitul lunii august;
Se află în sol sub copacul bătrân impodobit cu aur efemer:
Fotografie alb-negru, care prezinta o perspectivă neobișnuită.

Și cu mine ce-i? Ce a fost, a trecut deja.
Timpul șterge din nou gândurile în pulbere.
Ne amintim cum a fost bine.
Până când, în comă, au rămas cuvinte captive, nespuse.
Electroșocuri pe magistralele realitaţii. Toate live.
Septembrie, luna care poate să sfâşie inima sau sa o incendieze.
Să te iubesc, să te urăsc, toamnă??? Surprinzi! Mereu eşti diferită !
Îmi îngrop cu greu picioarele in frunzişul năclăit de culoare.
Voi scruta cu intermitenţă distanța spre carele cerului albastru, căutand un far.
Înapoi, acasă întors, îmi voi lua lacrimile pe umăr.
Pentru cine nu este încă avizat, îi sugerez să-şi deschidă simţurile....
Sigur va primi in memorie ceea ce a rezervat noua toamnă.
Cerul, in continuare va curge.
Tot trecutul nostru se scurge, în timp ce noi așteptăm.
Se scurge pe trotuarele umede, prin tunele de clepsidre uriaşe; 
Sfidând gravitaţia si gravitatea. Prin ploi ușoare, mocăneşti.
Curgerea mă ia şi pe mine? Caută să mă arunce în abis?
Atunci te urăsc, toamnă,... pentru cruzimea ta!
Cu slabele mele puteri si fără un ajutor, eu nu te pot soma,
Nu te pot opri şi auzi, dar cel puțin ascultă-mă!
Priveşte! Noroie culori cenuşii și.... uită-te !!! 
Nu ţi-e milă de copacii goi? Vrei tu asta, pentru oameni?
Îi tot dai cu dungi de gri și taci, în timp ce eu te întreb.
Te urăsc, cateodată, toamnă, dar de multe ori te mai şi iubesc.

~ IONEL ~ 30 AUGUST 2012 ~

miercuri, 29 august 2012

LEHAMITE


Lume nebună. Gînduri triste si ţipete .
Vaicareala , crize.....de nervi .
Nebunie generală, pură .
Ca in povestea cu drobul de sare toţi se vaită.
Nimeni nu face nimic.
Sa fie bine ?... Când toti sunt panicaţi ?...
Când gindim negativ si ne văicărim continuu ?...
Când nu facem nimic concret ?...
Hahalere !!!!!
Bravos popor!!!! Bravos natiune, staţi cu mina intinsă ca cerşetorii !
Specific la români , văicăreală , trădare , hoţie , milogeală .
Mi-e scirbă!!!!...... si-mi vine o mare lehamite de tot si de toate !......
Refuz nefericirea !!! ...Refuz panica !!!...
Eu sunt fericit ! Merg ca de obicei, singur, pe drumul meu, inainte, tot inainte, spre paradisul meu!
La naiba!!!

~ Ionel ~

LEHAMITE

Vazand ca lumea e nebuna,
Si mi se baga pumnu-n gura,
De nu pot replica sa-ndrug,

Ca miselia , in par, s- aduna

Ici colo, cate-o muratura,
Si aia tot cu betesug,

Ma-nchid in turnul meu de fildes
Si-astept ca timpul sa le cearna
Alti germeni, poate-or rasari;

Altminteri, tot asa, perpedes
Voi scormoni pe drum de tarna
Scrutand sa dau de alte zari.

~ Ionel ~ 29 august 2012 ~

marți, 28 august 2012

AŞTEPT SĂ VII

Tăcerea-i amprentată de timp, din oră-n oră,
Vreme in care somnu-i un ingheţat alai,
De clipe fără de tine,  o- nlăcrimată horă,
Căci nu te văd aievea, ci doar in vis răsai.

In gând te văd în faţa-mi, cu nimb de auroră,
Topindu-mi negureala din searbădul meu trai;
Si forfoteala-n juru-ţi, învie aşa, sonora;
Revăd iar dulcea viaţă pe care-o raspândeai.

Ştii bine ca-mpreună, cand ne-am văzut in cale,
Eu mi-am lăsat destinul, supus mâinilor tale,
Iar jurământul n-a fost, deloc, vorbe deşarte.

Te-aştept să vii , cu-aceiaşi dorinţă, tot mai mare;
Să fim iar impreună, un tot, cu-a noastră animare
Sa depăşim tristeţea, plutind, ca-n vals, departe...

luni, 27 august 2012

Deja vu

Căldura sub cearsaf
îl reţine.
Ghicea cu ochii
chipul ei, buzele întredeschise
care scoteau un zumzet
ca de insectă, auzindu-l,
din ce în ce mai discret
şi reglând
răsuflarea, parcă vinovată, a lui.
Renunţare, tandreţe nebună
şi emoţie disperata:
"Ea sunt eu", îşi spuse.
Patul, creuset de topire
a celor doua voinţe:
a lui dizolvată în pastă feminină;
aliaj impur, sfidând timpul.
Zâmbi, gândind:
"Era nevasta lui şi
dreptul lui de a o poseda, răni
şi pedepsi în plăcere.
Se va istovi si va putea dormi."
Rămase nemişcat, respirând ca un hoţ
şi închise pleoapele.
Auzi scârţait pe acoperiş
şi o pisica alergând
pe olane, mieunând.
Simţi un fior pe cearşaf,
un val care muri la marginea bărbiei.
"Se mişca (gandi el); măna ei mă va atinge".
Deschise ochii şi-i închise imediat,
hoţeste, în timp ce o febra
punea stăpânire pe el,
fibră cu fibră, pe tot trupul său.
Un minut fără sfârşit.
Doua minute.
Ea nu mai dădea semne de viaţă.
Furişat se aplecă deasupra ei,
îi atinse cu degetele buzele desfăcute.
- Tâlharule! Spuse ea in mijlocul unui oftat...

~ Creţu Ionel ~





duminică, 26 august 2012

Fara Tara


motto:
Factorilor raspunzatori

Eu sunt un om fara de tara, 
Un strop de foc purtat de vânt, 
Un rob razlet scapat din fiara, 
Cel mai sarac de pe pamânt.
Eu sunt un mag de legea noua,
Un biet nebun, orbit de-o stea,
Ce-am ratacit sa v-aduc voua
Povestile din tara mea.

Eu sunt o lacrima târzie
Din plânsul unei mii de ani,
Sunt visul care reînvie
La vetrele celor orfani.
Sunt o mustrare calatoare
De pe tarâmuri fara glas,
Si dintr-o lume care moare
Sunt strigatul ce-a mai ramas.

Eu sunt oftatul care plânge
Acolo-n satul meu din deal,
Sunt tipatul muiat în sânge
Al vaduvelor din Ardeal.
Sunt solul dragostei si-al urii,
Un visator de biruinti,
Ce port blesteme-n cerul gurii,
Drept mostenire din parinti.

Eu m-am desprins dintre morminte,
Din cripte umede si reci,
De unde-aducerile-aminte
Tin straja unui gând de veci.
Si cu fiorul care poarta
Pe cei încrezatori în frati,
V-am plâns la fiecare poarta
Durerea mortilor uitati.

Azi simt cum noaptea se coboara
Pe dimineata mea de ieri,
Cum cântul meu se înfasoara
În giulgiul vesnicei taceri...
Si printre voi îmi duc povara
Stropit de râs si de noroi,
Caci vai de cine-si pierde tara
Ca sa si-o ceara de la voi...

~ Octavian Goga ~ (Cantece fara tara - 1916)

miercuri, 22 august 2012

TE VREAU ACUM




Primeste-mă acuma, cât se poate, iubita mea,
cât înca verdele este comun si apa -n cişmea.


Primeşte-mă azi, când ai mei ochi s-aprind,
şi-n tăcere armonia de forme duioase cuprind.

În ora când palma uşoară, moale si goala,
palpită pe pieptul tău fin şi-a ta faţa ovală.

Acuma când ceasul meu, ca un clopot răsună,
iar limba lui, clatinată, se zbate nebună.

Acum, în prezent, când mai pot să te ştiu,
să n-avem regretul silnic, c-a fost prea târziu.

Acum când temeiul din noi, sigur nu-i in zadar
când simtim unison, că ne dăm reciproc ca pe-un dar.

Lasă-mă- acum, cât dorinţa de tine mi-e dragă
şi mâinile mele-n chemarea ta, noduri dezleagă.

Acum te grăbeşte, nu amâna, nu motiva câ nu-i seară,
că sa-r putea sa păleasca dorinţa, ca lumanarea de ceară.

Iar mâine-i târziu şi din al meu dar, expimându-mă plastic,
n-o sa mai vezi, draga mea, decât un kitsch, artificiu din plastic.

~ Creţu Ionel ~ 

CLOPOT DE STICLA


Clopot de sticla e inima
Care vibreaza continuu, la tot.
Clopot de sticla e omul intreg
Caci daca limba jucausa
S-ar zbate prea tare,
Clinchelul lui,
De altfel cristalin,
S-ar sparge si atat,...definitiv...

~ Ionel~ azi ~

marți, 21 august 2012

NOI, AMÂNDOI

Noi amândoi si astăzi, ingemanaţi in gânduri,
si tânguiri comune ca într-atâtea rânduri.
În faţa-mi e cea dragă şi-un dulce zvon adie,
sunt fericit si totuşi e şi-o melancolie:
o dragoste mai veche, avută-n altă viată,
cu rădăcini profunde,din amintiri, se-agaţă.
Speriat de rabufnire, tuşesc, ca să maschez
şi caut un subiect de suflet, pe loc să etalez:
- Iată iubito luna  pe boltă acum rasare!
Lumina ei se pune pe orice pom si floare,
iar cand va trece dealul şi-o merge la culcare,
de dincolo,din spate, va fi o fulgerare....
de zori,... apoi lumină mare, căci soarele răsare.
Astfel, amurg si răsărit... întreaga lume-o mână,
unde, ba durerea, ba fericirea,... intr-una e stăpână.

~  Creţu Ionel ~ 21 august 2012 ~

Tango Triste ( Mr And Mrs Smith )

Tango Argentinian demo

luni, 20 august 2012

Beethoven.Violin.Sonata.No.9.Op.47.kreutzer.[Anne-Sophie Mutter.-.Lamber...

IUBIRE


Iubirea, afect al sufletelor, si după ce-au pierit iubiţii, va veţui,
căci ea e chiar mai tare decât ei;
s-apropie discret, fără inhibiţii, căuş de braţe,
si nu-i scapă nimic, cuprinde ziua, noaptea, 
pastelul frunzelor,...
neobosind colindând, in vreme ce iubiţii-au sfârsit deja,
acoperiţi în resemnarea îngheţată a culcuşului pământului primitor.

Când veţi pieri, iubirea va vetui 
in caleidoscopul zorilor,
în apă, în aer sau pe pământ,

în mările si oceanele care cresc odată cu fluxul,
şi apoi in ravărsările lor,
adevărate daruri pentru ţărmurile avide.

Iubirea, mereu va răsturna grămezi de coapse fierbinţi î
n intunericul noptilor, 
nestăvilite zămisliri de seminţe vor naşte viaţă precum şuvoiul de nisip,
care mişuna mişcator în arşita unei Sahare,
în uriaşa clepsidră cosmică manevratî perpetuu.

Nu-i logos deplin să dovedească veţuirea iubirii,

dezordinea aparentă a germinaţiei imbibate de sânge în flacara braţelor înlanţuite frenetic şi fierbinti,
în carnea maternă unde semintele roze s-adapa, hranindu-se
ca sa creasca,...şi,.. iarăşi si iarăşi, iubirea va vorbi,
mărturisind despre lună si stele, cu iţiri strălucii in apă, 
pe bolta cerească sau pe stâncile mângaiate de nori sau de soare.

~ Creţu Ionel ~ 20 august 2012 ~

duminică, 19 august 2012

DARUL MEU

Ţi-aduc un dar în astă dimineaţă
Şi nuferi albi din lacul nesfârşit
Şi-ţi mai aduc un cer ce se răsfaţa
Unduitor, printre copaci zărit.

Ţi-aduc in dar si zorile, cu vise,
Cu ape, nori si florile din ram
Mireasma dulce-a florilor deschise
De care tu si eu ne pătrundeam.

Şi-ti mai aduc durerea si necazul 
Din vechiul cânt, acel din iarmaroc,
Si jalea ce-a crestat adânc obrazul
Acelor duşi, cei ce-au ieşit din joc.

Ţi-aduc a vieţii noastre dimineaţă
Zvonul de paşi si voci, cântatul de cocoş
Acele zări cu vălătuci de ceaţă....
Iubire, tot ce am... şi sufletu-mi duios.


~ Creţu IONEL ~ 19 AUGUST 2012 ~

SUFĂR


De când ai plecat iubito,
Gândurile mele, învălmăşite
Într-o mişcare browniană,
Boncăluiesc în cutia craniană,
Cautând ieşiri menite
A-mi  reda echilibru.
Nu trebuie sa fac nimic,
Ci doar s-aştept ce vine.


~Creţu Ionel ~ 19 august 2012 ~

MESAJUL SOARELUI

Sub cupola de cais
Strabatand cumva, piezis
Gasindu-i un luminis,
Prin verdele din desis,
Ici o raza se strecoara, 
Ce de la soare coboara
Si inima-mi impresoara
Dandu-mi vestea, bunaoara,
Ca-i dimineata de vara.
Iara eu, cum nu-s discret,
N-am putut sa tin secret
Si va-mpartasesc si voua
Ca margele sunt de roua
Pe petale, de la flori
Care scalda in culori
Curtea si gradina toata
Hei! Veniti sa dati o roata!
Sa vedeti prin ochii vostri
Ce se scalda-n ochii nostri. 

~ Ionel ~ 19 august 2012 ~

joi, 16 august 2012

PĂTRUNS DE DOR

Din te miri ce, înfiripată,
urcă din tină o agheasmă.
Apoi auzi, cam in surdină:
un ram suspină de-o-aromă.

Fiind in noi, aşa gingaşă
topirea minunatei taine,
Deodata sufletul se lasă
si visul, repetat, revine.

Ce mai vorbim de raţiune?
Când arşiţa aprinsă ne doboară,
nu te opui, vapaia e solară,
în mine, amintirea ta coboară!


~ Creţu Ionel ~

RESIMT SARACIA IUBIRII


Aş vrea să vă iubesc oameni - semeni ai mei cu grai-
Aşa cum grădinarul îşi iubeşte florile,
Şi câmpul  umbra ierburilor sale;
Şi asta nu pentru că mi-aţi dat prilejul s-o fac,
Ci pentru că-n apele tulburi ale ochilor voştri
Am văzut umbre ale morţii şi propria-mi umbră, gata sa se înece.
Credeţi-mă, de v-aş putea plăti cu cea mai sfântă monedă,
Toata vrăjmăşia cu care mi-aţi întâmpinat paşii,
Aş fi pe deplin mulţumit!
Încerc de multă- de foarte multă vreme-
Să vă altur marei iubiri cosmice,
Dar trufia şi egoismul vostru au crescut prea mult
Şi nu mai încap oameni în sufletul meu.
Iată, florile s-au deschis şi cupa cerului s-a umplut de puritate!
Glasurile lor au răsunat de miresme
Ca nişte clopoţei, dar voi oamenii nu le-aţi auzit,
Nu le-aţi înţeles... le-aţi smuls
Fără milă cu limbă cu tot şi nepăsători
Le-aţi supus tiranicei voastre pofte....
Şi totuşi aş vrea să vă iubesc oameni
Şi să vă trec prin focul dragostei mele,
Iar cenuşa trufiei şi-a egoismului vostru
S-o risipesc în vânt, în cele patru larguri de zare
Şi purificaţi să vă-ntâmpin  pe-un ram înflorit
Sub calda privire a soarelui tată!

Creţu S. Ionel 

marți, 14 august 2012

CA FIECARE PASĂRE, PIERIM




De câte ori caut la rădăcină
Ca să mai stau de vorbă cu cei duşi,
În lan, tot mai aud cum mai suspină
Cei ce-au trudit şi-n maci au fost răpuşi.

- Bă,.. taică mare,... tu ai vrut pământul
Când te-a-mpuşcat în răzmeriţă-atunci?
De ce-ai fi luat cu tine-n ochi tot cerul
Şi toată frumuseţea-acestor lunci?

În limba noastră-n care şarlatanii
Râd de declinul trist al neamului,
Din glia-ntinsă, alungaţi, ţaranii,
Îngroapă-n brazdă rana Dorului.

Mă-ntreb, ţaranii mai sunt talpa tarii
Care-a pus în brazdă insăşi viaţa ei?
Unde ne sunt bărbaţii dârji, învingătorii,
Care-au purtat pe scuturi vis al patriei?

Din când în când s-aude câte-un glas
Scâncit sau plâns, dar fără să mai doară:
- "Murim, luptăm, şi apărăm!", dar ce-a rămas?
Doar limba ce-o-ngropăm cu noi, ca o comoară.

~ Ionel Cretu ~ 15 august 2012

http://www.youtube.com/watch?v=pVwXbtRNNE0

joi, 9 august 2012

CLIPE SUSPENDATE

Au fost clipe suspendate,distincte,
pe un portativ de timp, în crescendo .
La căpătâiul meu, sclipiri, reflexe ale cerceilor ei,
în contrast cu evantaiul întunecat al părului răsfirat.
Parcă îi văd, aievea!!!!
Cerceii erau mici, mititele mărgeluşe albe, rotunde.
Poate că-n lumile astea am putea regăsi
acele clipe ale iubirii?
Dar, dacă ele au plecat
şi-au coborat pe un ţărm singuratec,
regăsind, acolo, soarele dispărut din odaia noastra?
Şi zilele, nopţile trec, şi mângâieri şi săruturi......

Azi sunt numai pietricelele albe,
rămase prin sertare, 
lânga pernuţa cu ace si ochelarii vechi,
cu o braţara ruptă si lipita cu leucoplast.
Parcă si sclipirea lor,
îngalbenită, s-a estompat.
Copiii copiilor le găsesc, jucându-se.

PASTEL



În ceaţă-necându-se
păsări vertiginoase-ale zorilor:
puncte de uitare
a unui vis cristalin.
Pe frunte înca sunt nori,
dar soarele preface
in schimbătoare clipe,
in azur, vuietul pietrelor

APELE CARE NE POARTA

Inca de la izvoare,
apele ne poarta
prin meandre;
meandre ale vietii.
Viteza curgerii este data
de viata din noi;
cu cat este mai vie viata noastra,
cu atat curgerea devine mai vioaie,
iar ca sa se pravale,
trebuie sa existe prea-plin.
Am lupta cu acest curent,
sa-l stapanim pana aflam unde curgem,
dar, din pacate avem o limita.
Asa ca ne scurgem,
pana la urma,
trasi de galgaiala finala
undeva si poate
si mai incolo.

~ Ionel ~ 9 august 2012~

DORINŢA



În acest cerc al iubirii nesfârşite,
iubirea mea se lasă cuprinsă;
ea este un arc de cerc
al cărui capăt urmareşte o rază.
O rază a dorinţei,
care, la-nceput a fost speranţa în devenire,
iar devenirea s-a -ntrupat in zămislire;
arc lângă arc, de cerc, ajunge
sa reînvie întregul,
....defazat,
ca-ntr-o spirală,
viaţa care ne mişună.

~ Creţu Ionel ~ 9 august 2012~

NOSTALGIE

Am supraveţuit atâtor lucruri
ce n-ar trebui lăsate-n urma:
iubiri, prietenie.....
Voi mai trăi şi dincolo de cântec.
Tu, insa, dupa mine vei trăi,
tu, ce in dragoste sălăsluieşti,
ca păsări migratoare-n cuibul cald,
tu, ce-ai pus lumină peste cântec,
cum cade-ntr-un amurg noros o rază
peste-un ogor sărman,
tu, nume-ntre toate mai frumos,
tu, dorul meu.

miercuri, 8 august 2012

Sonetul 66 (Sonnet LXVI)


Sătul de toate, moartea îmi invoc;
Văd vrednicul cerşind pentru mâncare,
Medalii pe distinsul dobitoc,
Credinţa răsplătită cu trădare;

Văd mantii aurite pe zălud,
Şi ţol de târfă pe virtutea pură,
Perfecţia o văd proscrisă crud,
Şi laşul văd puterea cum o fură;

Talentu-l văd de cenzori sufocat,
Ştiinţa uzurpată de prostie,
Dispreţuit ce e adevărat,

Şi rob la rău cel bun şi de-omenie.
Sătul de toate, toate le-aş lăsa
De n-ar fi-n lume ea - iubita mea.

~ William Shakespeare~

Sonet III


Observă-te-n oglindă şi spune-ntruchipării
Că-i vremea de-o redare a chipului din ramă;
A cărei nouă umbră, de nu-i schimbarea stării,
Ademeneşte lumea şi-aruncă-n chin o mamă.

Nu ar dori frumoasa-ţi neplugărită-n pântec
Ca brazdele să-i fie de plugul tău arate?
Sau cine e nebunul ce-ar trece dintr-un cântec
În sânul nefiinţei cu-a lui posteritate?

Tu eşti oglinda mamei şi ea revede-n tine
Trecuta primăvară din floarea vârstei sale;
Aşa că prin fereastra secundelor susţine

În ciuda-mbătrânirii comorile-ţi sacrale.
De-n viaţă vei rămâne, pălind în amintire,
Străin îţi vei conduce oglinda la pieire.
~ William Shakespeare~

CARCOTAS IN CONVERSATIE



Ca toti oamenii sociabili care se lipsesc cu usurinta de societate , am un simt inascut al ospitalitatii. Imi cinstesc oaspetii fara a ma deghiza sau a-mi deghiza casa: “Casa mea miroase ca la tara, spun eu. Nu sunt dintre aceia care camufleaza mirosul de cimbrisor cu tamaie, nici izul din ograda gainilor cu esenta de trandafiri”. De fiecare data sotia mea incearca in ajun
ul primirilor sa propuna un meniu tot mai sofisticat, dar eu ii descurajez toate proiectele de reforma, schimband mereu conversatia, eu fiind adeptul simplitatii si meniului de picnic, ceea ce o nemultumeste profound. Nu mai departe ieri, de exemplu, oaspetii nu pareau sa regrete acest lucru, incepand cu Magda, o prietena a sa, care cinstea toate bunatatile simple oferite. Alin, pe care de abicei nimic nu-l putea uimi, mergea din surpriza in surpriza. Guvizile fripte pe salvie, servite ca aperitiv, dupa ce i-au strepezit limba si i-au socat gusturile traditionale, i-au starnit pofta de mancare. Inghitise pe nerasuflate o pulpita de pui imbracata in foi de vita si impanata cu urechiuse de stejar; iar cand s-a servit un antricot de vitel inabusit in piure de ciuperci, a scos un adanc oftat de placere, ca sa geama apoi la prima inghititura.
Acum, nu se mai grabea si participa la conversatie, nu fara a inghiti intre doua replica bucati mari de tort: un tort de alone acoperit cu un jeleu de smeura salbateca, specialitatea doamnei mele. Titus, un var al sotiei, care bea zdravan, privea toata lumea cu o dulce euforie. Se bucura de buna dispozitie a batranului Nea Nelu, de pudoarea fiicei sale, de gratiile lui Cristi si de spiritul Lilianei, sotia sa , al carui decolteu ii inspira proiecte lascive. Nu se nelinistea vazand-o schimband ocheade de complicitate cu Alin . La urma urmei invitatii nu erau niste oameni de lemn, iar aceasta gimnastica a privirii nu facea rau nimanui. Eu nu sunt chiar de aceiasi parere. Desi virtutea Lilianei este ultima mea preocupare, nu-i iert deloc lui Alin ca o fixeaza in public cu un suras cu atat mai coplesitor cu cat avea gura plina. Aceasta desconsiderare a convenientelor care astazi trece , drept o forma de rafinament, ma ispiteste sa ma supar, dar placerea de a fi mancat bine, de a bea in tovarasia familiei mele, alaturi de prieteni, mi-a domolit aceste porniri. Imi era de ajuns sa-mi privesc nepotii si nepoatele, care erau dispusi in capatul celalalt al mesei si asta ma facea nepasator si fericit. Nepoata-mea Laura, deja cu aere de domnisoara, il asculta pe Ciprian, fiul lui Alin, cu un aer grav si putina rautate in privire. Lumanarile de pe masa nu-l lumina niciodata chipul in intregime. Parea, dealtfel, ca-i place sa fuga de lumina, pentru a se intoarce apoi la ea pe nesimtite cu un fel de timiditate lacoma. Gura i se incalzea la flacara, timp de o clipa. I se vedeau buzele severe cum se intredeschid si doua pete roz natural, intinzandu-se spre pometi. Uneori arunca o mana intr-o raza, o mana palida cu degete subtiri care se ascundeau apoi in umbra, sau isi pleca parul in fata, acoperindu-i-o. Laurei ii placea aerul convins al lui Ciprian si emotia aceea mai intima care mocnea sub dinamismul si increderea vorbelor lui. “Iata un om, parca gandea ea, care nu bajbaie in viata.” Se simtea tanara si fara experienta cand el ii evoca responsabilitatile lui, de mare softest, de la serviciu, dar avea apoi un sentiment aproape matern cand acest tanar, mult mai in varsta ca ea, ridica spre ea niste ochi arzatori. In acelasi timp si aproape inconstient, pandea manevrele lui Alin si se enerva, in ascuns, constatand ca inchipuitul asta nu se ocupa decat de Liliana. Il dispretuia din tot sufletul, desi era tatal lui Ciprian, darn u putea san u fie tulburata de indrazneala lui si de acea candoare impure care ii dadea atata farmec. Ciprian parea ca se simte bine ca s-a intrecut cu bautura. “ Acest capriciu imi este indispensabil, parea ca gandeste el. Am nevoie sa uit de existenta mea de castor si de programele mele care ma obsedeaza. As putea sa-i fiu tata acestei fetite, dar ce importanta au cifrele, prudenta si simtul ridicolului. Nu este inutil sa te frigid din cand in cand.” Eu ascultam distrat confidentele lui Ciprian care ii vorbea Laurei si din cand in cand ma intorceam catre el , pozand un respect, care nu era sincer. Savuram un rachiu de drojdie vechi, din acela de care se zice ca timpul il roade, si ma preocupa chipul inflacarat al farmacistului, in timp ce o fraza imi tot revenea in minte, cu insistenta favorabila a alcoolului: “Omul imbibat cu alcool incepe sa semene cu o patlagica rosie.” Imi amintesc cu aceiasi insistenta de masa mea de nunta. Atunci tanara mea sotie, intimidata de mine despre care multe nu le stia, asteptase desertul ca sa rada din toata inima. Bauseram atunci de mai multe ori din aceiasi cupa de sampanie cu degetele impletite pe cristal. Hotarat lucru, vinul aranjeaza mereu bine lucrurile. Ca si acum, cand la aceste intalniri spumoase aducerile aminte devin vii si se succed multe déjà vu. Si totusi eu am devenit un carcotas odata cu trecerea timpului, care cauta cu asiduitate mediul pentru a resimti.

~ Ionel~ 6 august 2012~

AM FLĂCĂIT



Am flăcăit la margine de-oraş,
Cel mâzgâit de fum şi de cenuşă,
Dar ce contează e, ce-a mai rămas
În amintirea mea, legată de o uşă.

Spre asfinţit, când paşii se opreau
Şi soaptele vibrau duios timpane
Ochii mei, tainic, în beznă sfredeleau
Către fereastra ei cu licuri diafane.

Păşind pe tălpi, usor, le temperam,
Să-mi poarte trupul meu, discret posibil,
Spre uşa cu zăvor şi cu mic geam,
Lăsata descuiată si cu- un bec vizibil.

Instinctele de vânator,  'născute,
Se înteţeau în drumul printre banci,
Prin parcul interpus, ca o răscruce,
Cu gemete, suspine si cu castani giganti.

Tremurul feciorelnic, ca de baiat cuminte,
Îmi antrena, de-atunci, inima caldă;
Bărbat acum, matur în a mea minte,
Aceasta nostalgie, prin viata mea se scalda.

~ Ionel ~ 7 august 2012~

DIN VIATA



In largul marii fara margini, in largul marii zbuciumate,
Se intalnira doua scanduri din doua vase sfaramate.

Sarace marturii razlete ale-unui drum dup-o comoara,
Le-a fost urnit aceeasi vraja din portul lor de-odinioara...

Din doua parti taindu-si cale credeau in unda milostiva
Cand tot acelasi brat de vifor le-a frant catargul deopotriva.

Deodata s-au oprit in goana de nazuinti spre-o lume noua,
Deodata albele corabii se cufundara amandoua....

Solii pribege ale mortii ramase cele doua scanduri,
Purtand pe ape fiecare acelasi trist popor de ganduri...

S-au prins alaturi cand simtira ca tot acelasi val le salta,
Si azi, brazdand nemarginirea, merg infratite laolalta....

~ Octavian Goga ~

duminică, 5 august 2012

Odă poeţilor daci

                                                                                               Despre voi

n-am să ştiu nimic, niciodată...
Sunt, fără îndoială, cel dintâi
care vă caută umbra
printre arborii
şi râpile despicate de ger,
ale graiului nostru,
printre boabele de grâu
şi rădăcinile de mătrăgună,
în fântâni cu hoituri de vulturi                                    
devenite apă verde,
în piatra colcăind de aur
şi în văzduh.
Unde sunteţi? Unde v-a tăinuit
întunecata voastră justiţie,
unde v-aţi spulberat?
Sunt sigur că aţi fost,
trebuie să fi avut o limbă a voastră
în care să vă şuieraţi versurile nescrise
fiindcă n-ar fi încăput în nici un alfabet,
sunt sigur că v-am zărit printre oştenii
iernilor cu moarte,
dar umbra voastră n-o pot distinge
pe nici o lespede, în nici o peşteră.
Unde aţi pierit,
voi, bărbaţii tragici
străbătând pădurile şi pietrele,
asemeni zimbrilor
de grumazul cărora spânzurau
oalele cu cenuşa morţilor,
în ce v-aţi risipit?
Poate nu suntem decât carii
care devorează braţele voastre îngheţate,
înotând în orbitele voastre,
şi fără să ştim
ne zugrăvim fluviile cu sângele vostru.
Nu. Moartea prin otravă
putea fi pe măsura regilor,
dar nu semăna cu voi,
şi mi-e greu să cred că v-au răpus săbiile.
Poate că aţi fost în arenele Romei
pentru a ajunge în burţile tigrilor
flămânzi de o mie de ani,
poate v-au trimis pe corăbiile
cu care pluteau, spre exil, poeţii cu togă,
dar nu pentru a mişca lopeţile
cu pieptul vostru tatuat cu femeile
a jumătate de imperiu,
ci pentru a ridica pânze
pe catargele oaselor voastre...
Desprind de pe lut
zdreanţa peticită cu cruci de lemn a cimitirelor,
şi nu vă zăresc,
vă caut sub pielea gata să plesnească a culorilor,
şi sub coaja cuvintelor,
şi nu vă găsesc.
Totuşi sunt sigur că aţi fost,
şi mă gândesc la miile de copii
născându-se printre strugurii dacici,
copii care nu erau decât ecoul de început
al cântecelor voastre,
la inimile îmbătrânind sub scuturi
şi luând forma lor,
şi la gesturile de o limpede sălbăticie.
Mă gândesc la aşezările
mistuite de frunze,
şi vă întrezăresc pentru o clipă
buzele crăpate şi bărbile coapte.
Vii, în bărbaţii care vă urmează,
voi înălţaţi peste sânge
un pod între pământul nostru şi pământ
cu o veşnicie mai trainic decât podul
bătrânului Apollodor din Damasc!









~ Gheorghe Tomozei ~

sâmbătă, 4 august 2012

aproape dragoste



tu eşti omul special
care-mi răstoarnă trupul şi cântecul.
o iau de la capăt de fiecare dată,
când cuvintele tale mă îmbracă şi mă dezvelesc...
sânul tresaltă şi ochii prind largul oceanului.
dragoste şi război într-un pumn fierbinte.
mângâiere şi teamă,
strecurate gesturi în cuvinte simple...
bem ceaiul de ora cinci zi de zi
încercând să ne tulburăm carnea.
adunăm senzaţii pentru sacul zilei noi.
noaptea te las să mă ţii în braţe.
şopteşti încet:
unde e dragostea?
unde eşti când braţele mele te caută.
voluptos arunci distanţele...
visul se termină când devin tu.
rostogolind bucuria printre pernele mici.
las palmele să coboare încet...prind gura ta cu visul
sărutul creşte până la marginea nopţii.
zâmbesc...

Anne Marie Bejliu~