vineri, 10 ianuarie 2014

alăturare


noi,

întru fiinţare,
privim unii într-alţii;


suflete captive-n sentiment...
fără deosebire,
pâlpâim flacări tremurate,

un fâlfâit în spectrul culorilor calde  şi reci
sub o parapantă uriaşă ce stagnează-n legea ei necuprisă

când totul se va fi terminat,
cineva va căuta flacăra care a ars în fiecare!

şi ochi se uită la ochi...

şi perechi pâlpâie aceiaşi viaţă...

într-o alăturare efemeră... 

Cretu Ionel


(imaginea~ Dorin Coltofeanu: "Compoziţie cu personaje")

Careta vieţii


Deşi purtând o grea povară, 
Careta lunecă usor. 
Brav vizitiu, cu barbă rară, 
Ne poartă timpul parcă-n zbor. 

Trântiţi în pernele caretii, 
Preabucuroşi de-orice-ntâmplari, 
Strigăm: -"Hai mâna-n.......!" 
Sătui de somn şi desfătări. 

Dar scade râvna la amiază. 
Ne-a zdruncinat acest proclet. 
Costişe, râpi ne bagă-n groază. 
Strigăm: -"Nebune, mai încet!" 

Careta-n zbor întins ne poartă. 
Spre seară ne-am obişnuit. 
Ajungem moţăind la poartă- 
Iar timpu-aleargă nesfârşit. 

~ Alexandr Puskin

Adăugire


Sunt o adăugire din mediu mineral,
Când şapte’şcinci la sută din mine-i numai apă,
Şi restul doar un calcar... şi sufletul, ce sapă
Şi cercetează stropul infinitezimal.

Sunt aruncat vremelnic, plutind pe-o conştiinţă,
Un dram de timp gravat în ceas universal;
Cu alţii- o chimie- legat cu un radical,
Care umbla probabil liber prin existenţă.

Şi numai întâmplarea făcu ca să mă nasc,
Când măna bâjbâindă a Marelui Demiurg
Mă adună deadată şi-mi dete ca să sug,
Mânându-mă apoi să trag al vieţii teasc.

O întrebare mută tot stăruie-n reprize,
Când gânduri adunate se zbat în evantai:
„De ce atâta vâlvă de viaţă pentru rai?
....Direct făcut acolo!” Îmi murmur eu din buze.

Cretu Ionel


o viaţă, un vis

timpul se scurge ca o primăvară-n muguri
nepoţii îmi vor cunoaşte Viaţa...
onoarea mi-a fost lege

vor şti că-n amărăciunea mea n-am fost nedrept,
n-am pazit-o si nici n-am risipit-o în zadar;
ca orice viaţă trecătoare,
am confundat-o cu un vis

câteodată un suflu mi-a răpit din himeră,
aşa că...
las de moştenire şi nişte răni,
atunci când luna de purpură va urca pe
treptele cerului
şi pe-acelaşi cer de catifea,
unde steaua mea va arde între alte stele reci,
umbra-mi se va umple de spice argintii,
adunându-mă într-o cântare,
Coda... de pace... a nopţii fără sfârşit
aşadar luaţi bine seama,
precum bine a zis Foscolo:
"Viaţa-i cam cât epigrama,
cea cu ac înţepător,
şi te-aruncă aşa, cât colo,
ca pe orice muritor!".

Creţu Ionel