Odă poeţilor daci

                                                                                               Despre voi

n-am să ştiu nimic, niciodată...

Sunt, fără îndoială, cel dintâi
care vă caută umbra
printre arborii
şi râpile despicate de ger,
ale graiului nostru,
printre boabele de grâu
şi rădăcinile de mătrăgună,
în fântâni cu hoituri de vulturi                                    
devenite apă verde,
în piatra colcăind de aur
şi în văzduh.
Unde sunteţi? Unde v-a tăinuit
întunecata voastră justiţie,
unde v-aţi spulberat?
Sunt sigur că aţi fost,
trebuie să fi avut o limbă a voastră
în care să vă şuieraţi versurile nescrise
fiindcă n-ar fi încăput în nici un alfabet,
sunt sigur că v-am zărit printre oştenii
iernilor cu moarte,
dar umbra voastră n-o pot distinge
pe nici o lespede, în nici o peşteră.
Unde aţi pierit,
voi, bărbaţii tragici
străbătând pădurile şi pietrele,
asemeni zimbrilor
de grumazul cărora spânzurau
oalele cu cenuşa morţilor,
în ce v-aţi risipit?
Poate nu suntem decât carii
care devorează braţele voastre îngheţate,
înotând în orbitele voastre,
şi fără să ştim
ne zugrăvim fluviile cu sângele vostru.
Nu. Moartea prin otravă
putea fi pe măsura regilor,
dar nu semăna cu voi,
şi mi-e greu să cred că v-au răpus săbiile.
Poate că aţi fost în arenele Romei
pentru a ajunge în burţile tigrilor
flămânzi de o mie de ani,
poate v-au trimis pe corăbiile
cu care pluteau, spre exil, poeţii cu togă,
dar nu pentru a mişca lopeţile
cu pieptul vostru tatuat cu femeile
a jumătate de imperiu,
ci pentru a ridica pânze
pe catargele oaselor voastre...
Desprind de pe lut
zdreanţa peticită cu cruci de lemn a cimitirelor,
şi nu vă zăresc,
vă caut sub pielea gata să plesnească a culorilor,
şi sub coaja cuvintelor,
şi nu vă găsesc.
Totuşi sunt sigur că aţi fost,
şi mă gândesc la miile de copii
născându-se printre strugurii dacici,
copii care nu erau decât ecoul de început
al cântecelor voastre,
la inimile îmbătrânind sub scuturi
şi luând forma lor,
şi la gesturile de o limpede sălbăticie.
Mă gândesc la aşezările
mistuite de frunze,
şi vă întrezăresc pentru o clipă
buzele crăpate şi bărbile coapte.
Vii, în bărbaţii care vă urmează,
voi înălţaţi peste sânge
un pod între pământul nostru şi pământ
cu o veşnicie mai trainic decât podul
bătrânului Apollodor din Damasc!

~ Gheorghe Tomozei ~