IUBIRE

Iubirea, afect al sufletelor, si după ce-au pierit iubiţii, va veţui,
căci ea e chiar mai tare decât ei;
s-apropie discret, fără inhibiţii, căuş de braţe,
si nu-i scapă nimic, cuprinde ziua, noaptea, 
pastelul frunzelor,...
neobosind colindând, in vreme ce iubiţii-au sfârsit deja,
acoperiţi în resemnarea îngheţată a culcuşului pământului primitor.

Când veţi pieri, iubirea va vetui in caleidoscopul zorilor,
în apă, în aer sau pe pământ,

în mările si oceanele care cresc odată cu fluxul,
şi apoi in ravărsările lor,
adevărate daruri pentru ţărmurile avide.

Iubirea, mereu va răsturna grămezi de coapse fierbinţi în intunericul noptilor, 
nestăvilite zămisliri de seminţe vor naşte viaţă precum şuvoiul de nisip,
care mişuna mişcator în arşita unei Sahare,
în uriaşa clepsidră cosmică manevratî perpetuu.

Nu-i logos deplin să dovedească veţuirea iubirii,
dezordinea aparentă a germinaţiei imbibate de sânge în flacara braţelor înlanţuite frenetic şi fierbinti,
în carnea maternă unde semintele roze s-adapa, hranindu-se
ca sa creasca,...şi,.. iarăşi si iarăşi, iubirea va vorbi,
mărturisind despre lună si stele, cu iţiri strălucii in apă, 
pe bolta cerească sau pe stâncile mângaiate de nori sau de soare.

~ Creţu Ionel ~ 20 august 2012 ~