GÂND CĂLĂTOR

Maşina merge de-a lungul şoselei pustii,

în noaptea care pleacă din albeaţa perfectă,

marcând contrastul singurătăţii;

tinnitus prelung şi constant.

Toate maşinile au trecut, nu le mai văd,

s-au terminat în timp,

odată cu poveştile lor, singurătăţi paralele.

Jazzul, în surdină, la radio casetofon, îmi conjugă însingurarea ca o anestezie a gândurilor.

Arar şi ritmic, stâlpi de lumină,

aruncă în goană, halouri de strălucire galbenă,

ca o raceală de trezire

şi-mi conştientizează, involuntar, mecanica tălpilor umede,

temperând o simbioză perfectă om-maşină.

Ceva, în interior, stăruie: trebuie s-ajung!

Caut, mijind, o rază de lumină în acest întuneric.

Mă baricadez într-o bulă transparentă

şi mă las pe mâna inerţiei, abandonându-mă virtuţii ei.

Singur cu mine, gânduri răzleţe, apar şi dispar, ca stâlpii de lumină.

Unul se interpune mereu (nu ştiu cum s-a strecurat?..., dar e tenace!):

fiecare avem de plătit un prêţ;

Când eşti singur te închipui închis în sine, 

te crezi puternic, în siguranţă.

Nu împarţi nimic cu nimeni: călătorii, sentimente, bani, poveşti.

Poveste de adormit singuratatea:

vei face bilanţul şi vei fi propriul tău critic, propriul tău acuzator,

dar ce mai conteaza, atunci? 

Povestea a fost scrisa: 

o poveste şi înainte de a ne naşte, 

o poveste şi când murim.

Întuneric acolo, întuneric dincolo!

Viaţa: un interval între o veşnicie de întuneric şi alta,

iar noi, apariţii de scenă, 

într-un spectacol cu lumini , culori, orchestră şi aplauze;

Un spectacol, un imens circ! 

Cu un star în mijloc, adică eu.

De ce?....... Nu e bine asa ?

~ Cretu Ionel ~ 21 decembrie 2012 ~