NUNTĂ-N PRAG DE MUNTE

Într-o-ncleştare nentreruptă
Cu amorururile, cum se luptă,
Tăind spasmelor calea, sub zorii viorii,
Cu raze cerul se-nlumină;
Aud cum lumea-njur suspină,
Mireasa-i culmilor regina,
El, suspinand a bine, aprinşi sunt ochii vii,

Ea , dulce, fină ca si-o drupă
Prin iarbă plimba a sa jupă
Sub streaşina de aur, safir şi diamant,
Care-i primeşte ca-ntr-o tinda,
Mareaţă-n ziua răsarindă
Şi-n luciul soarelui, oglindă,
Triumfatori şi-alaturi, de muntele gigant.

Puzderii de intimi îi cheamă,
Batând din palme îi aclamă:
- Hei! Măi copii! Copacul vostru sa-l sădim;
Stupului, început sa-i dăm reginei!
În culmea slovei şi-a luminei,
Umilul tău cătun prin tine-i
Un colt de rai! Copacul vieţii voastre, să-l numim!  

Unindu-se cu toţi-n dulce-graiul,
Deodata se porneşte-n jur alaiul:
Vazurăm mirii, curaţi, frumoşi şi veseli amândoi,
Iar soarele, sfinţita-i raza,
Pe fiecare-i luminează,
Urcând potecile, spre-amiază,
Ei amandoi, urmati de toti intr-un convoi.

Acolo sus, butoaie-s pline
Cu vinul cel ales de gospodine!
Si toti bucate bune servesc, precum am zis,
Se canta imnuri, ode tinereţii
Încurajandu-se prinosul vieţii
Veşnice; apoi petrecareţii
Încing acele hore ştiute, în micul paradis.

~ Ionel ~ 27.06 2012~