MOLA, MARINARI !

Mola prova!... Mola babord!...

....Focul pe roller!

În lanul de priviri , maci  aprinsi,

febră şi nelinişti,

lovesc prelinsul distantei dese, în mile.

Capul compas stă scris pe ţărm,

pe pragul de seară.

Pecetluit,

corpul meduzei în trasparente dentrite,

nepermis de val,

crucifică spuma în încolăciri de piton,

aprig la surâs în cascadă,

agăţând insule în ancore la acostare.

Home again, navigators!

~ Cretu Ionel ~ 15 decembrie 2012 ~

ILUZII

Timpul furişat, rabojat înapoi,

ca o îmbrânceală, se tot iţeşte-nainte,

cu faţa-nvăluită de-o mătase-nstelată.

Ce zămislire discretă a purces la acest spectacol efemer?

În curgerea lui tacută,

mişcare fără forme,

cine-nmugureşte şi-nfloreşte florile?

Cine-mi ninge zăpada?

Noi forme apar , clipă de clipă,

din universul pustiu

şi când cad pe imensitatea ţărmului,

valurile îmblânzesc un muget,

iluzie a morţii.

~ Cretu Ionel~ 20 decembrie 2012 ~

DE COLIND

În căutarea lui de veacuri,

Colindul său far’ de odihnă,

Românul, om, şi fără tihnă,

Orbecăie în labirinturi.

Acea iscare fără pată

O vrea aivea, s-o pătrundă,

Model de viaţa, calmă blândă,

Să-l mântuie o preacurată.

În buchisiri, din Cartea Sfântă

Şi în împărtăşiri pioase,

Păcatele-n ivire, scoase,

Îi scopul sfânt, asta-l încântă.

Strămoşii i-au sădit în minte,

Din vremea lumânarilor de seu,

Că este doar un singur Dumezeu,

La-nvăţături să ia aminte

Fiul născutu-sa în iesle

De frig, avea pielea de oaie

Cântul de leagăn, din “copaie”

Era un rumegat, copile!

Printre pleoape, noi, copii,

Dezăpezim a noastră cale,

Scurtând, din nou, acele-ocoale,

Credinţele menţinem vii.

~ Cretu Ionel ~ 22 decembrie 2012 ~

http://radiosufletel.ro/index.php/component/content/article/41-prima-pagina/288-de-colind.html

GÂND CĂLĂTOR

Maşina merge de-a lungul şoselei pustii,

în noaptea care pleacă din albeaţa perfectă,

marcând contrastul singurătăţii;

tinnitus prelung şi constant.

Toate maşinile au trecut, nu le mai văd,

s-au terminat în timp,

odată cu poveştile lor, singurătăţi paralele.

Jazzul, în surdină, la radio casetofon, îmi conjugă însingurarea ca o anestezie a gândurilor.

Arar şi ritmic, stâlpi de lumină,

aruncă în goană, halouri de strălucire galbenă,

ca o raceală de trezire

şi-mi conştientizează, involuntar, mecanica tălpilor umede,

temperând o simbioză perfectă om-maşină.

Ceva, în interior, stăruie: trebuie s-ajung!

Caut, mijind, o rază de lumină în acest întuneric.

Mă baricadez într-o bulă transparentă

şi mă las pe mâna inerţiei, abandonându-mă virtuţii ei.

Singur cu mine, gânduri răzleţe, apar şi dispar, ca stâlpii de lumină.

Unul se interpune mereu (nu ştiu cum s-a strecurat?..., dar e tenace!):

fiecare avem de plătit un prêţ;

Când eşti singur te închipui închis în sine, 

te crezi puternic, în siguranţă.

Nu împarţi nimic cu nimeni: călătorii, sentimente, bani, poveşti.

Poveste de adormit singuratatea:

vei face bilanţul şi vei fi propriul tău critic, propriul tău acuzator,

dar ce mai conteaza, atunci? 

Povestea a fost scrisa: 

o poveste şi înainte de a ne naşte, 

o poveste şi când murim.

Întuneric acolo, întuneric dincolo!

Viaţa: un interval între o veşnicie de întuneric şi alta,

iar noi, apariţii de scenă, 

într-un spectacol cu lumini , culori, orchestră şi aplauze;

Un spectacol, un imens circ! 

Cu un star în mijloc, adică eu.

De ce?....... Nu e bine asa ?

~ Cretu Ionel ~ 21 decembrie 2012 ~

ALBUL

Când survine Albul în Materia Marei Opere,

Viaţa a învins Moartea,

Regele lor a reînviat,

Pământul şi Apa au devenit Aer,

e regimul Luminii,

Pruncul lor s-a născut…

Atunci Materia a dobândit un grad de stabilitate atât de mare,

încat nici Focul n-ar putea s-o distrugă….

Când artistul vede albeaţa perfecta,

Filozofii spun ca trebuie să sfâşie carţile,

pentru că ele devin inutile.

Dom. J Pernety,

“Dictionair mytho-hermetique,

Paris, Bauche, 1975,

”Blancheur”

Imaginea : Le Grand Œuvre selon Dom Pernety

Viaţa o cursă

Viaţa m-a prins in cursa ei,

drămuindu-mi timpul,

pisându-mă că las oarecare recoltă

să putrezească pe oarecare câmp.

Frântura de timp cât o frântura de aur,

dar cu grăuntele de aur,

orice-ai face,

nu poţi cumpara frântura de timp.

Viaţa, 

cursă impotriva timpului;

viaţa o lupta cu timpul perfid,

ce scrijeleşte nemilos, pe tangente.

Deci viaţa trebuie să fie un lucru agresiv.

Nu există pace,

nici relaxare intr-o cursă,

iar viaţa nu va caştiga nimic la sfârşit;

orice efort vei face,

timpul va trece paralel cu tine.

Te vei opri poate din cursă,

într-o zi,

lăsând timpul să treacă pe alături.

Noaptea,

în special,

se percepe avid .

Noaptea lunga e cea plină de vise,

dar eu nu ştiu dacă mai vreau să continui visele.

Simt că merg pe cărare îngustă,

pe ambele părţi, munţi întunecaţi şi văi.

Merg catre o luminiţă la distanţă şi , vai!!!

Văd cum luminiţa scade!

Mă văd pe mine cum mă îndrept către sfârşit,

către sfârsitul trist şi asta,

numai datorită timpului.

~ Cretu Ionel ~ 9 noiembrie 2012 ~

NU EXISTĂ PARAPET

Lucruri neînsemnate produc suferinţa de nedescris:

un vas se sparge,

un om traversând şchipătează,

o promisiune neindeplinită.

Chiar şi primavara,

în renaşterea exuberantă,

când tinerii sunt fructe si flori,

când trupul se umple de sevă.

Tu, simţi caderi.

Fugi la fereastră,

Iţi aseazi mâinile pe geam ca să vezi,

 “contre-jour”,

alcatuirea delicată a venelor si articulaţiilor ;

te apucă răsul nestăpânit,

inexplicabil,

şi ochii ţi se măresc.

Te trezeşti din coşmar, strigând :

” Nu există parapet! 

Nu există niciun parapet în jurul lumii.

Vocea repetată-ţi devine frântă de durerea gândului:

“Oamenii riscă să se prabuşească în gol şi să-şi rupă gâtul!”

~ Cretu Ionel ~ 7 noiembrie 2012 ~

Rose, rose per te

Cu degete verzi şi humă udă,

lânga zid,

am sădit trandafir subţire,

cu cinci frunze verzi

şi ţepi care enervează.

Tu, din piaţă, ai vrut boboci,

dar eu prefer să sădesc o mladiţă,

în care bobocii se vor ivi spre încântarea ta,

în amestec de parfum , culoare si rouă,

cu estompări de pluş.

Mereu vei vedea în zori boboci ,

trandafiri sub fereastră.

~ Cretu Ionel ~ 

IN VIS

L-am văzut pe tata,

în vis, mânca muguri de primăvară.

Tatăl meu iubea mugurii de primăveră.

În vis, dinţii lui muşcau muguri proaspeţi;

auzeam clar sunetul,

ca un clănţănit din gura lui.

Un sunet frumos, ca raiul, cum spunea el.

- “Exact ca raiul !”, spunea el.

Mama, in vis, nu era de accord cu el,

Spunând că in vis nu este sunet.

-“Dacă auzi sunet în vis,

înseamna că tu doar l-ai imaginat!”,

spunea ea,

numai că visul îl visam eu şi nu tata.

- “Chiar este raiul tăcut?”,

intrebam eu, în vis.

- “Chiar crezi ca e zgomotos ca aceasta curte de bloc?”,

îmi raspundea , mama, în vis.

În vis, parinţii mei erau împreună;

Mereu îi găsesc împreună, în vis,… şi vorbesc cu ei.

~ Cretu Ionel ~ 9 noiembrie 2012 ~

Omule, n-ai teama, eşti o lume !

Nu trebuie să-ţi rozi genunchii,

târâtoare a deșertului, pocăindu-te.

Trebuie doar să te laşi moale pe animalitatea corpului tău,

şi să-ţi placă ceea ce iubești;

e vorba de bun simţ.

Tu spune-mi despre disperarea ta,

iar eu voi spune despre a mea.

Între timp, lumea merge mai departe.

Între timp, soarele și pietricele clare ale ploii

se deplasează de-a lungul peisajelor,

peste preerii, copaci adânci,

munți și râuri.

Între timp, se-nviorează,

păsări ridicate până la aerul ozonat,

albastru,

se îndreaptă din nou la cuiburi.

Nu contează cine eşti,

cât de însigurat,

lumea îţi oferă din plin imaginație,

dar trebuie să o ceri insistent,

sa fii pasăre migratoare gălagioasa,

dură şi incitantă -

anunțând  pe unde treci, despre tine,

locul familiei şi al casei tale, lucrurile tale.

Omule, n-ai teama, eşti o lume !

~ Cretu Ionel ~ 9 noiembrie 2012 ~

Trandafirul

Unii spun că dragostea-i un râu

Care îneacă trestia firavă…

Unii spun că dragostea-i un brici

Care-ţi face sângele să sângereze…

Unii spun ca dragostea-i ca foamea,

Nevoie dureroasă nesfârşită…

Eu zic că dragostea-i o floare,

Iar tu singura ei sămânţă.

Îi e frică să se frânga inimii

Ce nu-nvaţă nicicând ce-i dansul

Îi e frică de trezie visului

Ce nu ajunge-n veci la-nfăptuire

Îi e frică să nu piardă

Celui ce nu-nvaţă nicicând să dea

Şi-i e frică să nu moară

Inimii ce nu-nvaţă ce-i viaţa.

Când noaptea fu prea singură

Iar drumul, mult prea lung

Crezui tu deci atuncea c-amoru-i

Doar pentru iubiţii sorţii sau puternici

Aminteşte-ţi doar în iarnă

Că-n adâncuri sub zapadă

Stă samanţa ce iubindu-se cu soarele

Se face-n primavară trandafir.

Zâmbetul europeanului, înghesuit între blocuri

Undeva agitaţia e stinsă,

odată cu capătul lumii.

Famillii nomade,

reni, cai iurte, cădelniţe,  fac

poezie pustietatilor;

fără ecou, discrete,
devastatoare frumuseţi,

deloc apăsătoare.

Linişte  binecuvântată,

cârpita în rumegatul molfăit

al mamei ren si adierea

mică, de somn de copil mongol adoptat.

Lume vastă, care nu deranjează,

dar te obligă, europeanule, la un zambet!!!

~ Cretu Ionel ~ 20 oct. 2012 ~

ULTIMUL ŢIPĂT

Sunete oribile, dedublate;

de cealaltă parte a geamului:

ameninţau, blestemau, denunţau.

Spuneau ceva întregii lumi:

se plângeau, se risipeau în hohote.

Suflet sfâsiat de ţipat,

torturat între pereţi de piatră,

în trup mutilat,

de cealaltă parte a geamului.

Atât a rămas din viaţa visului

şi nimeni nu alungă coşmarul;

Singur cu gemetele lui.

Ba nu!  Este o umbra impasibila,

Rigidă, atentă, cu buze strânse cu îndărătnicie de sectant:

- Gemi !... Bea!... Rabdă!....

Răbdarea-i de la Dumnezeu!

Buzele arse nu găsesc picatura de apă in cuvinte.

Fundul prăpastiei, cufundată-n noapte:

cu frig, tacere si piatră.

În stânga se bolborosesc nişte aiureli;

în dreapta două cioturi însângerate :

….Ignaţiu de Loyola avea picioarele schilodite,

dar, ce om a fost ! Ignaţiu de Loyola..

Se auzi lamentându-se şi închise ochii:

dupa pleoape vede albastrul cerului şi al mării.

Abia daca a apucat să sarute buzele,

pe care vroia să le sărute.

Abia a aflat dulceaţa, că s-a înecat în amar.

Mai vede odaia lui de lucru :

ore şi ani în şir la piramida lui, tainică

şi când credea că a atins culmile, totul s-a năruit.

Aude gura unei ţigănci:

“Teme-te de un sărut sub clar de lună!”

S-a adeverit. Oftatul vine fără a-l simţi.

Ce şopteşte umbra? Cu sfinţii odihneşte?

sau Domnul a răbdat, că răbdarea-i de la Dumnezeu?

sau altceva?

Linişte. Ochii infundaţi în orbite, privind înauntru

Şi buze-ncremenite în cuvinte amare , de mustrare.

Am dorit fericirea, dar n-am avut-o,

am avut viaţă, dar mi-a fost luată,

am avut tinereţe, dar mi-a fost călcata-n picioare.

Afara vrăbiile ciripeau tot mai tare,

pe cer se lărgea o dimineaţă palida,

roata vieţii se rotea.

Oraşul se pregătea pentru o mare sărbătoare.

~ Creţu Ionel ~ 22 oct. 2012 ~

NATURA MOARTĂ

Pe masă carţi familiare,

cu pagini indoite la câte-un colţ

şi margini însemnate cu:

câte vreo frunză, o floare,

un fir de iarbă între una si alta,

cu recunoştinţele durerii

pe care le ceruse şi le obţinuse,

consolări de lumină,

consolari de uitare.

Mici lucruri dragi, stranii diverse,

fără preţ: picior de papuşă,

inimioară de argint,

busolă de fildeş, ceas fără montură,

lămpiţă, cercel desperecheat si butoni desperecheaţi,

cheiţa, diverse bibelouri.

Dar toate consfinţite de câte o amintire pioasă,

animate de o credinţă superstiţioasă,

atinse de degetul iubirii sau al morţii,

relicve care vorbesc unui singur suflet,

de duioşie sau de cruzime,

de armistiţiu de speranţa sau deznădejde.

Imagini care stimuleaza gândirea,

predispunând la meditatie.

In ele si-au facut loc confesiuni tainice,

au fost inchise enigme,

linii simple de orizont,

alegorii discrete,

care invaluie vreun adevăr .

Ele nu pot privi ochii ficşi ai muritorului.

~ Cretu Ionel ~ 25 oct. 2012 ~

MAREA HOINĂREALĂ

Marea hoinareală s-a prins in laţ,

ţaruş zdravăn,

bine-nfipt în cerc cu limite,

unde se văd deodată.

Lenevia mea durează de prea mult timp,

asupra mea simţind acum povara intregii lumi.

Aştept să se deschida un teatru,

să-mi iau ramas bun de la toţi,

de la barbari.

Marea operă? Cui prodest?

Ce sa mai refaci din ce-i făcut?

Poate o mască, cu ce aduni din jur,

material ordinar.

Ce dorinţe să mai satisfaci?

Poate ca a da poporului intrarea liberă,

trei zile! Ba nu! În fiecare zi a fiecarei săptămâni.

Această credinţă mi-a mai ramas;

ea mă ajută; timpul zboară.

E necesar ca fiecare să se găsească,

să fie pregătit să oprească marea hoinareală.

Să-şi ocupe locul lui,

si asta cu toate forţele,

când va veni ceasul.

Eu nu voi lipsi.

Barbarii vor fi mulţumiţi.

În cercul cu ţărus mă duc să lucrez ;

desigur  de data aceasta este ceva mai greu,

din ce în ce mai greu pentru mine,

decât altă dată.

Dar tu, sărmanul meu prieten,

ce povară porţi!

Ce efort îţi cere rezistenţa! Ah, şi tu o ştii….!

Fie ca totul să fie propice operei tale!

~ Cretu Ionel ~ 25 octombrie 2012 ~ 

Un gând sadea, cheama cuvânt

Rascolitor, în nopţile reci şi târzii,

În tinda-nghesuită a spaţiilor mici,

În valuri, valuri, cu tumult, vine un gând,

Ce vrea sa iasă din învălmăşeala, peste rând.

Cu pumnu’-n masă, acum dacă ar da,

Cutia mea de craniu, sensibil rezonantă,

Deşi-l percepe, ea nu l-ar asculta,

Că nu e calm şi n-are postura impozantă.

Ştiind aceasta, el atunci, hoţ, se iţeşte

Şi cu înţepaturi, micile gânduri, le trezeşte

Să-i faca loc, atâta doar, să vină-n faţă,

Să ia cuvântul şi să-l întoarcă-n clanţă.

Satisfăcut va fi, total, de se va împlini

(Şi nu va mai călca, în van, prin străchini)

Cerinţa lui de gând răzleţ, intru-cuvinte,

Să fie materializată iîntr-un stih cuminte.

~ Cretu Ionel ~  12 oct. 2012 ~ 08.20~

AMÂNDOI

Gândul meu cel bun se zbate

În grădina cu trifoi,

Unde-atunci noi amândoi

Ne-am cătat norocul, poate.

Şi, de mâini înfrigurate

Za de lanţ, imbraţisat,

Sărutari firbinţi, furate,

Amândoi am adunat.

Acum noi gândim cu zâmbet:

Zbateri de copii vioi,

Ce au fost frumoase-n umblet,

Când pe soare, când pe ploi.

~ Cretu Ionel ~ 12 oct. 2012 ~ 10.40 ~

FEMEIE EVANTAI, CONTRE-JOUR

Delicată? 

Numai nimb!

Sensibilă?

Tremur de murmur!

In diafanul simţit discret,

doar cât o pojghiţa ,

suflet imbibat cu parfum de femeie,

în exprimarea siderală a şoaptei,

în rimelul unui iris care aprinde maci voluptoşi,

miraţi in sinea lor

de frenezia ce i-a cuprins.

Voici pourquoi nous vous aimons, Nynna!

~ Creţu Ionel~ 13 0ct. 2012 ~

BANCA DIN PARC

O! De-ar putea povesti, banca din parc!

O! De-ar putea umbla prin povestea ei!

Dar soarta i-a fost hărăzită:

să prindă rădacini în iubire.

Ea geme neauzit şi suspină poezia iubirii.

CV-ul ei este CD-ul ei,

placă de gramofon, în care s-a scrijelit iubirea.

Ea a dospit iubire precum hunul crud dospea carnea crudă,

 ca să reziste,

călărind foamea stepelor arse,

să cucerească.

Banca din parc adevărat cal de bătaie,

a dospit, a ars şi a cucerit iubire.

Mirosuri, suspine, transpiraţii, lacrimi şi doruri,

au jupuit banca din parc.

Alunecari şi aplecări din iubire în iubire,

au dat lustrul durabil întru conservarea poeziei,

eternei iubiri.

~ Cretu Ionel ~ 13 oct. 2012 ~

SCULPTÂND CEASUL RĂGAZULUI

Adesea,
gânduri încovoiate, ciocuri de acvile
şi ghiare, toate galbene,
îmi dau ghes, scrijelind nemilos,
ceasul răgazului,
de unde apari tu, iubito;
chipul tău de atunci,
când ochii tăi erau la unison cu acele constelaţii,
care ne ţineau treji în aceiaşi suflare,
în acelaşi geamăt fremătat,
având martori muţi si fideli,
pe care nu-i simţeam căci eram una cu ei şi cu substanţa noastra.
Atunci vorbele noastre, puţine, erau şoapte
şi nici atât,.... erau suspine şi gemete;
doar gânduri care se cuibareau dispărând înlănţuite.

Acum orbecăim,... căutând în ungherele de altădată,
iar vorbele ne menţin prezenţi, nopţi intregi, la rând;
avem nevoie de certitudini că existăm;
avem nevoie sa ştim că în potir mai exista ceva rămas,
ca să ne potolească buzele uscate de morişca timpului
cu sunete scraşnite, in pustiul nopţilor umplute de vorbe,
iar reveriile noastre, au rămas blocate-n amintirile de-atunci.

~ Cretu Ionel ~ 11 octombrie 2012 ~

ALE MELE GÂNDURI ARSE

Într-o gara, într-o seara,
Multe gânduri se strecoară
Seara, printre banci ticsite,
Se tocesc , mergând târsite.
Printre ele merg grabite
Si-ale mele, pribegite,
Pline de răstălmăciri
De atâtea răsuciri.
Gândurile sunt pierdute,
Fara mine, nu-s ştiute
Stau cazute, mâzgă-n drum,
Rătăcite arse-n scrum.

[ Cretu Ionel]

IUBITĂ ŢARĂ

Iubită ţară, în ţară, nu te pot avea cu dragoste !

Când eşti departe pentru mine, nu mai eşti o pacoste!

Unde sunteţi fraţii mei? Unde sunteţi surori de neam?

Veniţi lângă mine dragii mei,  ca să vă spun al meu alean!

Aici, când sunt departe de voi, văd altfel lucrurile:

Acolo eu, răsfăţat,  o-mpovaram pe ea cu necazurile ;

Aici pot respira liber suspinele-mi cu năduf  adunate ;

Acolo-n răsfăţ cu  pretenţii o biciuiam pentru toate ;

Aici sunt sechestrat în libertate, dar în surghiun, 

Îmi lipseşte dulcele obicei de a plânge ca un nebun;

Acolo incertitudinile mă incendiau  şi urlam că să capăt,

Tot ce cu tupeu consideram cuvenit, o ţineam  într-un ţipăt;

Aici am confortul celuia care are sabia lui Damocles,

Acolo dădeam vârtos din picioare , eram copilul ales

Şi-mi loveam mama, care tăcută îmi promitea suzeta;

Aici am dezamăgiri copleşitoare: nimeni nu ridică vizeta,

Nu-ntreabă, nimeni, iar eu nu port pică, n-am cui, ce-i  cere;

Acolo treceam, rânduri rânduri, cu strigăte, urlete de durere,

Şi lozinci, toţi fiind puri cu pretenţii de supt mama vlăguită;

Aici mă ascund după ceilalţi, mă maschez , am faţa vopsită;

Stau după băştinaşi, după tufiş, şi-mi ascund şi accentul, 

Fie cum o fi, dar să nu mă descopere, înghit excrementul;

Acolo minţeam  şi hiperbolizam toate, ce le credeam rele, 

Chiar şi datul zăpezii din faţa casei, eu le vedeam grele;

Aici mint când e rău, mint să nu deranjez cu vaiete,

Eu venetic; n-am cui a mă plânge şi, uneori mai băiete

Chiar nu-mi găsesc Dumnezeul meu, cui eu mă rugam,

Nedistingându-l de Dumnezeul lor, unii au chiar şaman;

Acolo îmi creeam ziduri, îmi creeam piedici, chiar îmi dădeam

Cu stângu-n dreptul, rateuri şi gafe, toate îmi permiteam;

Aici trec prin ziduri, dând cu capul, dar nu mă plâng, mă lovesc,

Şi mă mir chiar eu singur,  cât pot îndura , fără să  mă jelesc; 

Acolo , cu toate metehnele care mă caracterizau, eram eu;

Aici nu ştiu cine-s, vreau să-mi revin, dar nu găsesc panaceu;

Acolo te uram, ţara mea, un complex şi-o nefirească simţire;

Aici inima mi se rupe de tine, iar sufletu-mi este  plin de iubire !

~ Creţu Ionel ~ 4 octombrie 2012 ~