Adesea,gânduri încovoiate, ciocuri de acvile
şi ghiare, toate galbene,
îmi dau ghes, scrijelind nemilos,
ceasul răgazului,
de unde apari tu, iubito;
chipul tău de atunci,
când ochii tăi erau la unison cu acele constelaţii,
care ne ţineau treji în aceiaşi suflare,
în acelaşi geamăt fremătat,
având martori muţi si fideli,
pe care nu-i simţeam căci eram una cu ei şi cu substanţa noastra.
Atunci vorbele noastre, puţine, erau şoapte
şi nici atât,.... erau suspine şi gemete;
doar gânduri care se cuibareau dispărând înlănţuite.
Acum orbecăim,... căutând în ungherele de altădată,
iar vorbele ne menţin prezenţi, nopţi intregi, la rând;
avem nevoie de certitudini că existăm;
avem nevoie sa ştim că în potir mai exista ceva rămas,
ca să ne potolească buzele uscate de morişca timpului
cu sunete scraşnite, in pustiul nopţilor umplute de vorbe,
iar reveriile noastre, au rămas blocate-n amintirile de-atunci.
~ Cretu Ionel ~ 11 octombrie 2012 ~
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu