ULTIMUL ŢIPĂT

Sunete oribile, dedublate;

de cealaltă parte a geamului:

ameninţau, blestemau, denunţau.

Spuneau ceva întregii lumi:

se plângeau, se risipeau în hohote.

Suflet sfâsiat de ţipat,

torturat între pereţi de piatră,

în trup mutilat,

de cealaltă parte a geamului.

Atât a rămas din viaţa visului

şi nimeni nu alungă coşmarul;

Singur cu gemetele lui.

Ba nu!  Este o umbra impasibila,

Rigidă, atentă, cu buze strânse cu îndărătnicie de sectant:

- Gemi !... Bea!... Rabdă!....

Răbdarea-i de la Dumnezeu!

Buzele arse nu găsesc picatura de apă in cuvinte.

Fundul prăpastiei, cufundată-n noapte:

cu frig, tacere si piatră.

În stânga se bolborosesc nişte aiureli;

în dreapta două cioturi însângerate :

….Ignaţiu de Loyola avea picioarele schilodite,

dar, ce om a fost ! Ignaţiu de Loyola..

Se auzi lamentându-se şi închise ochii:

dupa pleoape vede albastrul cerului şi al mării.

Abia daca a apucat să sarute buzele,

pe care vroia să le sărute.

Abia a aflat dulceaţa, că s-a înecat în amar.

Mai vede odaia lui de lucru :

ore şi ani în şir la piramida lui, tainică

şi când credea că a atins culmile, totul s-a năruit.

Aude gura unei ţigănci:

“Teme-te de un sărut sub clar de lună!”

S-a adeverit. Oftatul vine fără a-l simţi.

Ce şopteşte umbra? Cu sfinţii odihneşte?

sau Domnul a răbdat, că răbdarea-i de la Dumnezeu?

sau altceva?

Linişte. Ochii infundaţi în orbite, privind înauntru

Şi buze-ncremenite în cuvinte amare , de mustrare.

Am dorit fericirea, dar n-am avut-o,

am avut viaţă, dar mi-a fost luată,

am avut tinereţe, dar mi-a fost călcata-n picioare.

Afara vrăbiile ciripeau tot mai tare,

pe cer se lărgea o dimineaţă palida,

roata vieţii se rotea.

Oraşul se pregătea pentru o mare sărbătoare.

~ Creţu Ionel ~ 22 oct. 2012 ~