Zâmbetul europeanului, înghesuit între blocuri

Undeva agitaţia e stinsă,

odată cu capătul lumii.

Famillii nomade,

reni, cai iurte, cădelniţe,  fac

poezie pustietatilor;

fără ecou, discrete,
devastatoare frumuseţi,

deloc apăsătoare.

Linişte  binecuvântată,

cârpita în rumegatul molfăit

al mamei ren si adierea

mică, de somn de copil mongol adoptat.

Lume vastă, care nu deranjează,

dar te obligă, europeanule, la un zambet!!!

~ Cretu Ionel ~ 20 oct. 2012 ~

ULTIMUL ŢIPĂT

Sunete oribile, dedublate;

de cealaltă parte a geamului:

ameninţau, blestemau, denunţau.

Spuneau ceva întregii lumi:

se plângeau, se risipeau în hohote.

Suflet sfâsiat de ţipat,

torturat între pereţi de piatră,

în trup mutilat,

de cealaltă parte a geamului.

Atât a rămas din viaţa visului

şi nimeni nu alungă coşmarul;

Singur cu gemetele lui.

Ba nu!  Este o umbra impasibila,

Rigidă, atentă, cu buze strânse cu îndărătnicie de sectant:

- Gemi !... Bea!... Rabdă!....

Răbdarea-i de la Dumnezeu!

Buzele arse nu găsesc picatura de apă in cuvinte.

Fundul prăpastiei, cufundată-n noapte:

cu frig, tacere si piatră.

În stânga se bolborosesc nişte aiureli;

în dreapta două cioturi însângerate :

….Ignaţiu de Loyola avea picioarele schilodite,

dar, ce om a fost ! Ignaţiu de Loyola..

Se auzi lamentându-se şi închise ochii:

dupa pleoape vede albastrul cerului şi al mării.

Abia daca a apucat să sarute buzele,

pe care vroia să le sărute.

Abia a aflat dulceaţa, că s-a înecat în amar.

Mai vede odaia lui de lucru :

ore şi ani în şir la piramida lui, tainică

şi când credea că a atins culmile, totul s-a năruit.

Aude gura unei ţigănci:

“Teme-te de un sărut sub clar de lună!”

S-a adeverit. Oftatul vine fără a-l simţi.

Ce şopteşte umbra? Cu sfinţii odihneşte?

sau Domnul a răbdat, că răbdarea-i de la Dumnezeu?

sau altceva?

Linişte. Ochii infundaţi în orbite, privind înauntru

Şi buze-ncremenite în cuvinte amare , de mustrare.

Am dorit fericirea, dar n-am avut-o,

am avut viaţă, dar mi-a fost luată,

am avut tinereţe, dar mi-a fost călcata-n picioare.

Afara vrăbiile ciripeau tot mai tare,

pe cer se lărgea o dimineaţă palida,

roata vieţii se rotea.

Oraşul se pregătea pentru o mare sărbătoare.

~ Creţu Ionel ~ 22 oct. 2012 ~

NATURA MOARTĂ

Pe masă carţi familiare,

cu pagini indoite la câte-un colţ

şi margini însemnate cu:

câte vreo frunză, o floare,

un fir de iarbă între una si alta,

cu recunoştinţele durerii

pe care le ceruse şi le obţinuse,

consolări de lumină,

consolari de uitare.

Mici lucruri dragi, stranii diverse,

fără preţ: picior de papuşă,

inimioară de argint,

busolă de fildeş, ceas fără montură,

lămpiţă, cercel desperecheat si butoni desperecheaţi,

cheiţa, diverse bibelouri.

Dar toate consfinţite de câte o amintire pioasă,

animate de o credinţă superstiţioasă,

atinse de degetul iubirii sau al morţii,

relicve care vorbesc unui singur suflet,

de duioşie sau de cruzime,

de armistiţiu de speranţa sau deznădejde.

Imagini care stimuleaza gândirea,

predispunând la meditatie.

In ele si-au facut loc confesiuni tainice,

au fost inchise enigme,

linii simple de orizont,

alegorii discrete,

care invaluie vreun adevăr .

Ele nu pot privi ochii ficşi ai muritorului.

~ Cretu Ionel ~ 25 oct. 2012 ~

MAREA HOINĂREALĂ

Marea hoinareală s-a prins in laţ,

ţaruş zdravăn,

bine-nfipt în cerc cu limite,

unde se văd deodată.

Lenevia mea durează de prea mult timp,

asupra mea simţind acum povara intregii lumi.

Aştept să se deschida un teatru,

să-mi iau ramas bun de la toţi,

de la barbari.

Marea operă? Cui prodest?

Ce sa mai refaci din ce-i făcut?

Poate o mască, cu ce aduni din jur,

material ordinar.

Ce dorinţe să mai satisfaci?

Poate ca a da poporului intrarea liberă,

trei zile! Ba nu! În fiecare zi a fiecarei săptămâni.

Această credinţă mi-a mai ramas;

ea mă ajută; timpul zboară.

E necesar ca fiecare să se găsească,

să fie pregătit să oprească marea hoinareală.

Să-şi ocupe locul lui,

si asta cu toate forţele,

când va veni ceasul.

Eu nu voi lipsi.

Barbarii vor fi mulţumiţi.

În cercul cu ţărus mă duc să lucrez ;

desigur  de data aceasta este ceva mai greu,

din ce în ce mai greu pentru mine,

decât altă dată.

Dar tu, sărmanul meu prieten,

ce povară porţi!

Ce efort îţi cere rezistenţa! Ah, şi tu o ştii….!

Fie ca totul să fie propice operei tale!

~ Cretu Ionel ~ 25 octombrie 2012 ~ 

Un gând sadea, cheama cuvânt

Rascolitor, în nopţile reci şi târzii,

În tinda-nghesuită a spaţiilor mici,

În valuri, valuri, cu tumult, vine un gând,

Ce vrea sa iasă din învălmăşeala, peste rând.

Cu pumnu’-n masă, acum dacă ar da,

Cutia mea de craniu, sensibil rezonantă,

Deşi-l percepe, ea nu l-ar asculta,

Că nu e calm şi n-are postura impozantă.

Ştiind aceasta, el atunci, hoţ, se iţeşte

Şi cu înţepaturi, micile gânduri, le trezeşte

Să-i faca loc, atâta doar, să vină-n faţă,

Să ia cuvântul şi să-l întoarcă-n clanţă.

Satisfăcut va fi, total, de se va împlini

(Şi nu va mai călca, în van, prin străchini)

Cerinţa lui de gând răzleţ, intru-cuvinte,

Să fie materializată iîntr-un stih cuminte.

~ Cretu Ionel ~  12 oct. 2012 ~ 08.20~

AMÂNDOI

Gândul meu cel bun se zbate

În grădina cu trifoi,

Unde-atunci noi amândoi

Ne-am cătat norocul, poate.

Şi, de mâini înfrigurate

Za de lanţ, imbraţisat,

Sărutari firbinţi, furate,

Amândoi am adunat.

Acum noi gândim cu zâmbet:

Zbateri de copii vioi,

Ce au fost frumoase-n umblet,

Când pe soare, când pe ploi.

~ Cretu Ionel ~ 12 oct. 2012 ~ 10.40 ~

FEMEIE EVANTAI, CONTRE-JOUR

Delicată? 

Numai nimb!

Sensibilă?

Tremur de murmur!

In diafanul simţit discret,

doar cât o pojghiţa ,

suflet imbibat cu parfum de femeie,

în exprimarea siderală a şoaptei,

în rimelul unui iris care aprinde maci voluptoşi,

miraţi in sinea lor

de frenezia ce i-a cuprins.

Voici pourquoi nous vous aimons, Nynna!

~ Creţu Ionel~ 13 0ct. 2012 ~

BANCA DIN PARC

O! De-ar putea povesti, banca din parc!

O! De-ar putea umbla prin povestea ei!

Dar soarta i-a fost hărăzită:

să prindă rădacini în iubire.

Ea geme neauzit şi suspină poezia iubirii.

CV-ul ei este CD-ul ei,

placă de gramofon, în care s-a scrijelit iubirea.

Ea a dospit iubire precum hunul crud dospea carnea crudă,

 ca să reziste,

călărind foamea stepelor arse,

să cucerească.

Banca din parc adevărat cal de bătaie,

a dospit, a ars şi a cucerit iubire.

Mirosuri, suspine, transpiraţii, lacrimi şi doruri,

au jupuit banca din parc.

Alunecari şi aplecări din iubire în iubire,

au dat lustrul durabil întru conservarea poeziei,

eternei iubiri.

~ Cretu Ionel ~ 13 oct. 2012 ~

SCULPTÂND CEASUL RĂGAZULUI

Adesea,
gânduri încovoiate, ciocuri de acvile
şi ghiare, toate galbene,
îmi dau ghes, scrijelind nemilos,
ceasul răgazului,
de unde apari tu, iubito;
chipul tău de atunci,
când ochii tăi erau la unison cu acele constelaţii,
care ne ţineau treji în aceiaşi suflare,
în acelaşi geamăt fremătat,
având martori muţi si fideli,
pe care nu-i simţeam căci eram una cu ei şi cu substanţa noastra.
Atunci vorbele noastre, puţine, erau şoapte
şi nici atât,.... erau suspine şi gemete;
doar gânduri care se cuibareau dispărând înlănţuite.

Acum orbecăim,... căutând în ungherele de altădată,
iar vorbele ne menţin prezenţi, nopţi intregi, la rând;
avem nevoie de certitudini că existăm;
avem nevoie sa ştim că în potir mai exista ceva rămas,
ca să ne potolească buzele uscate de morişca timpului
cu sunete scraşnite, in pustiul nopţilor umplute de vorbe,
iar reveriile noastre, au rămas blocate-n amintirile de-atunci.

~ Cretu Ionel ~ 11 octombrie 2012 ~

ALE MELE GÂNDURI ARSE

Într-o gara, într-o seara,
Multe gânduri se strecoară
Seara, printre banci ticsite,
Se tocesc , mergând târsite.
Printre ele merg grabite
Si-ale mele, pribegite,
Pline de răstălmăciri
De atâtea răsuciri.
Gândurile sunt pierdute,
Fara mine, nu-s ştiute
Stau cazute, mâzgă-n drum,
Rătăcite arse-n scrum.

[ Cretu Ionel]

IUBITĂ ŢARĂ

Iubită ţară, în ţară, nu te pot avea cu dragoste !

Când eşti departe pentru mine, nu mai eşti o pacoste!

Unde sunteţi fraţii mei? Unde sunteţi surori de neam?

Veniţi lângă mine dragii mei,  ca să vă spun al meu alean!

Aici, când sunt departe de voi, văd altfel lucrurile:

Acolo eu, răsfăţat,  o-mpovaram pe ea cu necazurile ;

Aici pot respira liber suspinele-mi cu năduf  adunate ;

Acolo-n răsfăţ cu  pretenţii o biciuiam pentru toate ;

Aici sunt sechestrat în libertate, dar în surghiun, 

Îmi lipseşte dulcele obicei de a plânge ca un nebun;

Acolo incertitudinile mă incendiau  şi urlam că să capăt,

Tot ce cu tupeu consideram cuvenit, o ţineam  într-un ţipăt;

Aici am confortul celuia care are sabia lui Damocles,

Acolo dădeam vârtos din picioare , eram copilul ales

Şi-mi loveam mama, care tăcută îmi promitea suzeta;

Aici am dezamăgiri copleşitoare: nimeni nu ridică vizeta,

Nu-ntreabă, nimeni, iar eu nu port pică, n-am cui, ce-i  cere;

Acolo treceam, rânduri rânduri, cu strigăte, urlete de durere,

Şi lozinci, toţi fiind puri cu pretenţii de supt mama vlăguită;

Aici mă ascund după ceilalţi, mă maschez , am faţa vopsită;

Stau după băştinaşi, după tufiş, şi-mi ascund şi accentul, 

Fie cum o fi, dar să nu mă descopere, înghit excrementul;

Acolo minţeam  şi hiperbolizam toate, ce le credeam rele, 

Chiar şi datul zăpezii din faţa casei, eu le vedeam grele;

Aici mint când e rău, mint să nu deranjez cu vaiete,

Eu venetic; n-am cui a mă plânge şi, uneori mai băiete

Chiar nu-mi găsesc Dumnezeul meu, cui eu mă rugam,

Nedistingându-l de Dumnezeul lor, unii au chiar şaman;

Acolo îmi creeam ziduri, îmi creeam piedici, chiar îmi dădeam

Cu stângu-n dreptul, rateuri şi gafe, toate îmi permiteam;

Aici trec prin ziduri, dând cu capul, dar nu mă plâng, mă lovesc,

Şi mă mir chiar eu singur,  cât pot îndura , fără să  mă jelesc; 

Acolo , cu toate metehnele care mă caracterizau, eram eu;

Aici nu ştiu cine-s, vreau să-mi revin, dar nu găsesc panaceu;

Acolo te uram, ţara mea, un complex şi-o nefirească simţire;

Aici inima mi se rupe de tine, iar sufletu-mi este  plin de iubire !

~ Creţu Ionel ~ 4 octombrie 2012 ~

Echilibrare

Spăla-mă-voi de zaţul care-mi închide porii neliniştii,

lasandu-mi respiratia in zorii libertatii cu geana de lumina;

dispare ochiul verde al reptilei cu coltii spre cerul gurii

si timiditatea care ascunde curajul vanitosului.

~ Cretu Ionel ~ 01 oct. 2012 ~

Captiv în noapte

 

melancolie, cruce de carton adunat din rumeguş presat, cu sacrificii mute,

a căror agasante sedimente notorii sunt refulate în spectru invizibil, agăţat de luna plină de pe cerul chel cu fileu din cristale primordiale, actualizate swarovski, 

de, aparent efemeră, pânză a acelor de pin, cu miros dulce-amar de pelinul

prinderii în mreje a muntelui de suspin benevol, cu

râuri înfipte-n matca vuitoare a tinitusului sâcâitor,

căruia îi lipseşte motivaţia, oricât s-ar învarti cercul gândului

cu pecete ascunsă-n calota galbenă cu cearcăn viu violet de nălucă

cu tălpile umezite de transpiraţii refrigerate si imobile,

în căutarea firului de nisip hiperbolizat in zidul  nedefinit, ce atârnă atâta doar  cât să atingă creştetul si lasă urma festinului sleita in farfuria surghiunului autoimpus, captivă în neînţelegerea sa de efort de ieşire prin porţile ferecate, prin care doar ele ţipa.

~ Creţu Ionel ~  02. oct. 2012, ora 03. 30 ~