PASTEL

Ieşind în amurg pe-afară,
Văd pastel, frunze cum curg,
Tremurând pânza cea rară,
Suflul viu de Demiurg.

Cu regret privesc copacii,
Fraţii mei, până mai ieri,
Ce m-au răcorit săracii
Cu-a lor umbră şi-adieri,

Sfiiciunea lor mă-nmoaie,
Neputinţa mea-i vădită;
Toamna rece îi despoaie
Şi nu poate fi oprită.

Credeţi voi că nici că-mi pasă?
Credeţi voi că sunt de piatră?
Cin' din casă-o să mai iasă
Catând pasărea măiastră?

Tot mai des o să ne plouă;
Trist va fi noul decor.
Unde-i frunza cea cu rouă?
Tot ce-a fost va fi un dor,

Şi ramâne-n noi iubirea,
Prinsa-n veştedele foi,
Ce cuprinde nemurirea
Şi-aşteptarile de-apoi.

~ Creţu Ionel ~ 1 septembrie 2012 ~