LUI EMINESCU

Îl văd pe Eminescu, într-un ungher, deoparte,

Stând într-un jilţ de fildeş, la masa de cristal,

Pana şi calimara-mpreună, în mâini o carte;

În juru-i alb tot ninsul ce i-a rămas loial…

Din când în când , poetul, cată spre calimară

Şi pana lui în sevă o trece să se-adape,

Apoi aşterne iute, să nu-l apuce seară,

Cu slove diafane, visări, nimic să-i scape…

Mereu, în toiul iernii când albul pur se-aşterne,

Sfinţind împrejurimea, la mijloc de-ianuar,

Mareţul om al ţării, ecourile-i eterne,

Ne năpădesc-n vreme, din al sau sanctuar.

~ Cretu Ionel ~ 15 ianuarie 2013 ~