Fluviul ţării

(Napoleon: Dunarea, “regele râurilor europene”)

Privesc spre tine Dunăre,

din vârf de munte,

cocoţat pe înalţimile Carpaţilor

sau alipit de malurile îveşmântate-n lunci băltite,

cu miros de peşte şi pline de ţipetele asurzitoare ale pescăruşilor!

Nu pot stăvili insinuările maiestoase din gând,

cu acordurile spumosului vals zămislit de  Iosif Ivanovici…

Te văd în vals, Dunăre! Danubius,

botezat de romani cu semnificaţie aleasă,

 “Zeu al fluviilor”!

Şi mai văd: naşterea ta din veacuri străvechi,

sevă din seva mamei tale Pădurea Neagră,

marea ta aventură,

ca mai apoi să te arunci cu dezinvoltură,

copil răsfăţat,

în Marea Neagră…

Văd colier gigantic agăţând perle,

ţinuturi de limbi diferite,

ca-ntr-un rozar uriaş de rugăciune …

Dar ca român,

te văd un ax,

volant uriaş împreună cu ţara,

şi toate ale noastre se învârt după tine!

Fără tine, Dunăre,

n-aş concepe viaţa şi dăinuirea noastră!

ne-ai aparat cu credinţă şi străşnicie la vremuri de restrişte,

ne-ai îmbogăţit în libertate!

Pe drept cuvânt,

fiu al neamului,

George Vâlsan,

te vorbea de bine când spunea:

"Oriunde ați vedea-o în țara noastră,

Dunărea e ca o ființă care a văzut și a suferit multe

și poartă în chipul său urma tuturor luptelor",

iar alt român,

Nicolae Iorga, ca eşti, Dunăre,

"cea mai bogată în daruri", pentru ţara mea, România!

 Cretu Ionel ~  27 ianuarie 2013 

femeia care m-a lovit

de cum i-am văzut sânii deasupra cântarului,

între portocala tăiată in două de un calup de săpun,

am iubit-o, căci era numai hrană, plina ca o gura plină....

cu ochi de piper, cu şuviţele-i de vanilie,

cu degetele ca lumânarile aprinse-n sfeşnic,

cum să nu iubesc mirodeniile astea, acest belşug înflorit,

nasul ei, o gura de cămin, pieptul ei, o mare neliniştită...

daca i-ai şti buzele ce se despoaie,

armonica asta cu două rânduri de nasturi de porţelan:

râsul ei mă sfâşie, cu râsul ei mă coase la loc,

această fântână de bucurii, această jivină vestală,

când buzele ei mă săruta fierbinţi ca un cţelandru

de nu mai ştiu unde sunt,

buzele ei mă hrănesc ca un prânz de sălbatec....

tu nu ştii privirea ei neagră, de cărbune ce fumegă,

pleoapele ei, storuri încete;

dinţii ei înaripaţi, dinţi din vorbe mici de alintare,

şi limba ei ascuţită, fierbinte, limba aceasta cam dezlănţuită

~ Cretu Ionel ~ 23 ianuarie 2013

Unirea, pentru tine, fiule

copile, când  te-ai sumeţit,

în fata celor dragi,

şi ai ales să fii un “vântură lume”,

mânz slobod,

imberb,

cu  lumea-n cap,

sa nu crezi nicio clipă că toată lumea-i a ta!...

învaţă să nu uiţi poporul tău,

să nu uiţi bolovanul urnit în uniune,

de moşii tăi strămoşi,

adunati laolalta în Roată şi Ion…

să nu schimbi perla zamislită în chin îndelungat

din scoica temeinică a neamului tău,

pe cioburi colorate,

mincinoase

şi caută fiule,

să revii în fruntea fraţilor tăi de sânge, de-o samă…

aceasta să-ţi fie fala şi rangul,

căci cu credinţă ţi s-a dat viaţa

şi în credinţă vei găsi capătul de întoarcere….

nu scăpa niciun prilej de a strânge legătura cu ţara;

crede-mă ,

aceasta e înăscută din rărunchii neamului românesc,

şi de-i nevoie,

dăruieşte-ţi inima de câte ori

s-ar ivi ocazia…

nu pregeta,

puterea ta se află în rădăcinile tale,

nu la străini,

pentru care vei fi mereu un singuratic,

o trestie înclinată la cea mai mică adiere…..

~ Cretu Ionel ~ 24 ianuarie 2013

amândoi, rug aprins

întâiaşi dată……..

îţi aminteşti iubito?

nu vedeam nimic atunci, decât jar…

dansul acela ce ne purta în torent,

şerpuitor printre vii şi,

fără luare- aminte,

şoldurile noastre lipite,

împungându-se pe distanţe,

doi capriori în rut,

au ales în neştire Drumul Viilor…

ochii tăi, numai jar, inima mea, în lava lor încinsă,

zbătându-se şi cântând un sursur…

amândoi îmbătaţi cu aroma pârgului din via lui Donose,

şi mii de braţe înfrunzite şi înciorchinate spre noi întinse,

ne mângâiau,

ne îmbraţişau strâns,

pentru a stăvili prăvălirea,

ce ne luase  în stăpânire…

gânguritul nostru de-atunci,

ison dulce de harfă, corzi împletite în deplin accord,

a hotărât….

n-a fost nevoie de baldachin,…

doar de râpa lui Gogu,

şi pătura răcoroasă de verde natural,

cu miros de lamâiţă…

înconjuraţi de popândăi,

miraţi de frenezia ce ne-a cuprins,

iar deasupra,

acoperindu-ne imensa perdea de stele,

martori pâlpâitori, aştrii,

ne-au pecetluit jurămintele ….

ca să dispară apoi,  retrăgându-se discret,

când coama dealului devenise roşietică,

semn ca se-nlumina,

sărutându-ne zorii, ca o apostilă a timpului….

îti aminteşti?

nu eram trupuri ci o încrengătură,

amândoi,

rug învăpăiat….

Cretu Ionel ~ 25 ianuarie 2013

ERIJATII

Cum bătrânele jivine, ale ţărnei irigaţii,

Regăsesc cu uşurinţă pe întinderi de pustiu,

Tot aşa , la masa pusă îşi fac loc şi erijaţii,

Insetatele căpuşe, ce poftesc la sânge viu.

Unde-mboboceşte viaţa, şi plamada e în toi,

Când iubirea se revarsă cu speranţă , abitir,

Impostura nu se lasă, se lipeşte strâns, altoi:

Simte cum belşugul naşte bogaţie în chimir.

Dacă-ar fi numai atâta, am ierta cu toleranţă,

Firmituri, ce laolaltă, cresc o brumă de avere,

Dar orgoliul lor, mândria, create cu nonşalanţă,

Sărăcesc al nostru suflet, dând în plus numai durere.

~ Cretu Ionel ~ 13 ianuarie 2013 ~

Mens sana, in corpore sano!

‎"Mens sana, in corpore sano!"

Sufletul şi trupul se-ntâlnesc vremelnic,
Şi “trup si suflet!”, se spune adesea, împreună,
Dar trupul, nu cunoaşte acel suflet sfielnic,
Ce-i plin de sentimente şi daruri, în cunună!

Din moşi stramoşi se poartă, mereu aceiaşi vorbă,
Cum că: “mens sana, in corpore sano”! O fi!
Mă -ntreb sporadic, eu, mofluz în a mea barbă
Când mori, cine trădează, e scris în epitafuri ?

Când întalnesti pe unul şi-ntrebi de sănatate,
El, vesel iţi răspunde, că-i bine şi senin,
Apoi, perplex te-aduce, în urmatoarea noapte,
Anunţul că acesta, din viaţa el s-a stins.

E totuşi de mirare, că sufletul cu-atâtea
Cunoaşteri, adunate, înca din al lui isc,
Nu-şi prevesteşte starea, nu-şi apară cetatea
Deşi cunoaste trupul, şi-asumă orice risc!

Trupul, în a lui lege, el işi urmeaza calea
Spre ţărna ce îl cheama, de unde a pornit,
Iar sufletul, în mersu'-i săltat , fără târcoale,
Uită de trup şi clipa, când poate fi oprit.

Poate c-aşa-i mai bine, expres lăsat-a Domnul
S-adoarmă conştiinţa, când el va fi desprins
De trup în a sa cale, continuând preumbul
Doar suflul lui în ceruri, în veci de necuprins

Şi-atunci în asta lume, deşi-n vremelnicie,
De vrei un timp mai mare, cu suflet strâns de trup,
Te roaga deci la Domnul, cu-o rugaciune vie,
Ode şi imnuri cânta, tu singur sau în grup!

~ Cretu Ionel ~ 14 ianuarie 2013 ~

LUI EMINESCU

Îl văd pe Eminescu, într-un ungher, deoparte,

Stând într-un jilţ de fildeş, la masa de cristal,

Pana şi calimara-mpreună, în mâini o carte;

În juru-i alb tot ninsul ce i-a rămas loial…

Din când în când , poetul, cată spre calimară

Şi pana lui în sevă o trece să se-adape,

Apoi aşterne iute, să nu-l apuce seară,

Cu slove diafane, visări, nimic să-i scape…

Mereu, în toiul iernii când albul pur se-aşterne,

Sfinţind împrejurimea, la mijloc de-ianuar,

Mareţul om al ţării, ecourile-i eterne,

Ne năpădesc-n vreme, din al sau sanctuar.

~ Cretu Ionel ~ 15 ianuarie 2013 ~

ROMÂNUL S-A NĂSCUT POET

Nu!

Românul nu s-a născut poet!

El a devenit!

Natura s-a pregătit din vreme întru-această devenire,

Şi, 

când a venit pe lume Eminescu,

la plesnit cu o lovitură razantă, 

deschizându-i ochii, 

lansându-i ţipătul.

Ce a văzut el,

poetul,

vedem noi azi.

Ei, 

şi de-atunci, 

de când cu plesnitura,

s-a produs efectul,

"românul s-a născut poet!"...

~ Cretu Ionel ~ 15 ianuarie 2013 ~

POETUL, CU INIMA

Când sufletu’-ţi vibrează, în sete-ţi este bietul

Şi când îmbrăţişarea cuvintelor sugrumă,

Să nu uiţi că poemul, în primul rând poetul

L-a suferit în sânge şi asta-i a lui urmă!

Când ochii sub pleoape, văd străluciri, smaralde,

Pitonul de percepţii te-mbrătişează tandru,

Uită caligrafia, căci notele lui calde,

Poetul le-a -nsăilat cu inima, calandru.

Tu vezi eliberare, cazi într-un somn hipnotic,

A gândului control, nu îl lăsa să-ţi scape!

Nu-i de uitat  poemul, acest rozar sinoptic,

Dar suflul lui, poetul l-a pus, ca să te-adape.

Poemul, a lui viaţa , poetul  între astre,

Vede aievea totul, ce alţii nu percep,

A lui descoperire-n versurile-i măiastre

Se lasă-ntrepătrunsă , apoi, ca un “accept”.

~ Cretu Ionel ~ 11 ianuarie 2013 ~