MOLA, MARINARI !

Mola prova!... Mola babord!...

....Focul pe roller!

În lanul de priviri , maci  aprinsi,

febră şi nelinişti,

lovesc prelinsul distantei dese, în mile.

Capul compas stă scris pe ţărm,

pe pragul de seară.

Pecetluit,

corpul meduzei în trasparente dentrite,

nepermis de val,

crucifică spuma în încolăciri de piton,

aprig la surâs în cascadă,

agăţând insule în ancore la acostare.

Home again, navigators!

~ Cretu Ionel ~ 15 decembrie 2012 ~

ILUZII

Timpul furişat, rabojat înapoi,

ca o îmbrânceală, se tot iţeşte-nainte,

cu faţa-nvăluită de-o mătase-nstelată.

Ce zămislire discretă a purces la acest spectacol efemer?

În curgerea lui tacută,

mişcare fără forme,

cine-nmugureşte şi-nfloreşte florile?

Cine-mi ninge zăpada?

Noi forme apar , clipă de clipă,

din universul pustiu

şi când cad pe imensitatea ţărmului,

valurile îmblânzesc un muget,

iluzie a morţii.

~ Cretu Ionel~ 20 decembrie 2012 ~

DE COLIND

În căutarea lui de veacuri,

Colindul său far’ de odihnă,

Românul, om, şi fără tihnă,

Orbecăie în labirinturi.

Acea iscare fără pată

O vrea aivea, s-o pătrundă,

Model de viaţa, calmă blândă,

Să-l mântuie o preacurată.

În buchisiri, din Cartea Sfântă

Şi în împărtăşiri pioase,

Păcatele-n ivire, scoase,

Îi scopul sfânt, asta-l încântă.

Strămoşii i-au sădit în minte,

Din vremea lumânarilor de seu,

Că este doar un singur Dumezeu,

La-nvăţături să ia aminte

Fiul născutu-sa în iesle

De frig, avea pielea de oaie

Cântul de leagăn, din “copaie”

Era un rumegat, copile!

Printre pleoape, noi, copii,

Dezăpezim a noastră cale,

Scurtând, din nou, acele-ocoale,

Credinţele menţinem vii.

~ Cretu Ionel ~ 22 decembrie 2012 ~

http://radiosufletel.ro/index.php/component/content/article/41-prima-pagina/288-de-colind.html

GÂND CĂLĂTOR

Maşina merge de-a lungul şoselei pustii,

în noaptea care pleacă din albeaţa perfectă,

marcând contrastul singurătăţii;

tinnitus prelung şi constant.

Toate maşinile au trecut, nu le mai văd,

s-au terminat în timp,

odată cu poveştile lor, singurătăţi paralele.

Jazzul, în surdină, la radio casetofon, îmi conjugă însingurarea ca o anestezie a gândurilor.

Arar şi ritmic, stâlpi de lumină,

aruncă în goană, halouri de strălucire galbenă,

ca o raceală de trezire

şi-mi conştientizează, involuntar, mecanica tălpilor umede,

temperând o simbioză perfectă om-maşină.

Ceva, în interior, stăruie: trebuie s-ajung!

Caut, mijind, o rază de lumină în acest întuneric.

Mă baricadez într-o bulă transparentă

şi mă las pe mâna inerţiei, abandonându-mă virtuţii ei.

Singur cu mine, gânduri răzleţe, apar şi dispar, ca stâlpii de lumină.

Unul se interpune mereu (nu ştiu cum s-a strecurat?..., dar e tenace!):

fiecare avem de plătit un prêţ;

Când eşti singur te închipui închis în sine, 

te crezi puternic, în siguranţă.

Nu împarţi nimic cu nimeni: călătorii, sentimente, bani, poveşti.

Poveste de adormit singuratatea:

vei face bilanţul şi vei fi propriul tău critic, propriul tău acuzator,

dar ce mai conteaza, atunci? 

Povestea a fost scrisa: 

o poveste şi înainte de a ne naşte, 

o poveste şi când murim.

Întuneric acolo, întuneric dincolo!

Viaţa: un interval între o veşnicie de întuneric şi alta,

iar noi, apariţii de scenă, 

într-un spectacol cu lumini , culori, orchestră şi aplauze;

Un spectacol, un imens circ! 

Cu un star în mijloc, adică eu.

De ce?....... Nu e bine asa ?

~ Cretu Ionel ~ 21 decembrie 2012 ~

ALBUL

Când survine Albul în Materia Marei Opere,

Viaţa a învins Moartea,

Regele lor a reînviat,

Pământul şi Apa au devenit Aer,

e regimul Luminii,

Pruncul lor s-a născut…

Atunci Materia a dobândit un grad de stabilitate atât de mare,

încat nici Focul n-ar putea s-o distrugă….

Când artistul vede albeaţa perfecta,

Filozofii spun ca trebuie să sfâşie carţile,

pentru că ele devin inutile.

Dom. J Pernety,

“Dictionair mytho-hermetique,

Paris, Bauche, 1975,

”Blancheur”

Imaginea : Le Grand Œuvre selon Dom Pernety

Viaţa o cursă

Viaţa m-a prins in cursa ei,

drămuindu-mi timpul,

pisându-mă că las oarecare recoltă

să putrezească pe oarecare câmp.

Frântura de timp cât o frântura de aur,

dar cu grăuntele de aur,

orice-ai face,

nu poţi cumpara frântura de timp.

Viaţa, 

cursă impotriva timpului;

viaţa o lupta cu timpul perfid,

ce scrijeleşte nemilos, pe tangente.

Deci viaţa trebuie să fie un lucru agresiv.

Nu există pace,

nici relaxare intr-o cursă,

iar viaţa nu va caştiga nimic la sfârşit;

orice efort vei face,

timpul va trece paralel cu tine.

Te vei opri poate din cursă,

într-o zi,

lăsând timpul să treacă pe alături.

Noaptea,

în special,

se percepe avid .

Noaptea lunga e cea plină de vise,

dar eu nu ştiu dacă mai vreau să continui visele.

Simt că merg pe cărare îngustă,

pe ambele părţi, munţi întunecaţi şi văi.

Merg catre o luminiţă la distanţă şi , vai!!!

Văd cum luminiţa scade!

Mă văd pe mine cum mă îndrept către sfârşit,

către sfârsitul trist şi asta,

numai datorită timpului.

~ Cretu Ionel ~ 9 noiembrie 2012 ~

NU EXISTĂ PARAPET

Lucruri neînsemnate produc suferinţa de nedescris:

un vas se sparge,

un om traversând şchipătează,

o promisiune neindeplinită.

Chiar şi primavara,

în renaşterea exuberantă,

când tinerii sunt fructe si flori,

când trupul se umple de sevă.

Tu, simţi caderi.

Fugi la fereastră,

Iţi aseazi mâinile pe geam ca să vezi,

 “contre-jour”,

alcatuirea delicată a venelor si articulaţiilor ;

te apucă răsul nestăpânit,

inexplicabil,

şi ochii ţi se măresc.

Te trezeşti din coşmar, strigând :

” Nu există parapet! 

Nu există niciun parapet în jurul lumii.

Vocea repetată-ţi devine frântă de durerea gândului:

“Oamenii riscă să se prabuşească în gol şi să-şi rupă gâtul!”

~ Cretu Ionel ~ 7 noiembrie 2012 ~

Rose, rose per te

Cu degete verzi şi humă udă,

lânga zid,

am sădit trandafir subţire,

cu cinci frunze verzi

şi ţepi care enervează.

Tu, din piaţă, ai vrut boboci,

dar eu prefer să sădesc o mladiţă,

în care bobocii se vor ivi spre încântarea ta,

în amestec de parfum , culoare si rouă,

cu estompări de pluş.

Mereu vei vedea în zori boboci ,

trandafiri sub fereastră.

~ Cretu Ionel ~ 

IN VIS

L-am văzut pe tata,

în vis, mânca muguri de primăvară.

Tatăl meu iubea mugurii de primăveră.

În vis, dinţii lui muşcau muguri proaspeţi;

auzeam clar sunetul,

ca un clănţănit din gura lui.

Un sunet frumos, ca raiul, cum spunea el.

- “Exact ca raiul !”, spunea el.

Mama, in vis, nu era de accord cu el,

Spunând că in vis nu este sunet.

-“Dacă auzi sunet în vis,

înseamna că tu doar l-ai imaginat!”,

spunea ea,

numai că visul îl visam eu şi nu tata.

- “Chiar este raiul tăcut?”,

intrebam eu, în vis.

- “Chiar crezi ca e zgomotos ca aceasta curte de bloc?”,

îmi raspundea , mama, în vis.

În vis, parinţii mei erau împreună;

Mereu îi găsesc împreună, în vis,… şi vorbesc cu ei.

~ Cretu Ionel ~ 9 noiembrie 2012 ~

Omule, n-ai teama, eşti o lume !

Nu trebuie să-ţi rozi genunchii,

târâtoare a deșertului, pocăindu-te.

Trebuie doar să te laşi moale pe animalitatea corpului tău,

şi să-ţi placă ceea ce iubești;

e vorba de bun simţ.

Tu spune-mi despre disperarea ta,

iar eu voi spune despre a mea.

Între timp, lumea merge mai departe.

Între timp, soarele și pietricele clare ale ploii

se deplasează de-a lungul peisajelor,

peste preerii, copaci adânci,

munți și râuri.

Între timp, se-nviorează,

păsări ridicate până la aerul ozonat,

albastru,

se îndreaptă din nou la cuiburi.

Nu contează cine eşti,

cât de însigurat,

lumea îţi oferă din plin imaginație,

dar trebuie să o ceri insistent,

sa fii pasăre migratoare gălagioasa,

dură şi incitantă -

anunțând  pe unde treci, despre tine,

locul familiei şi al casei tale, lucrurile tale.

Omule, n-ai teama, eşti o lume !

~ Cretu Ionel ~ 9 noiembrie 2012 ~

Trandafirul

Unii spun că dragostea-i un râu

Care îneacă trestia firavă…

Unii spun că dragostea-i un brici

Care-ţi face sângele să sângereze…

Unii spun ca dragostea-i ca foamea,

Nevoie dureroasă nesfârşită…

Eu zic că dragostea-i o floare,

Iar tu singura ei sămânţă.

Îi e frică să se frânga inimii

Ce nu-nvaţă nicicând ce-i dansul

Îi e frică de trezie visului

Ce nu ajunge-n veci la-nfăptuire

Îi e frică să nu piardă

Celui ce nu-nvaţă nicicând să dea

Şi-i e frică să nu moară

Inimii ce nu-nvaţă ce-i viaţa.

Când noaptea fu prea singură

Iar drumul, mult prea lung

Crezui tu deci atuncea c-amoru-i

Doar pentru iubiţii sorţii sau puternici

Aminteşte-ţi doar în iarnă

Că-n adâncuri sub zapadă

Stă samanţa ce iubindu-se cu soarele

Se face-n primavară trandafir.