ABSURDITATE

În amintirile mele cele mai vechi,
în amintirile altora pe care le-am cunoscut,
tipărite,
confesiuni orale,
în sfârşit,
în istorie şi literatură,
nu am întâlnit o lume a hominizilor atât de complexă ca cea de azi.

Am născocit multe în notiţele mele...
Se înţelege că le-am născocit,
însă în locul unde am ajuns astăzi cu povestirile,
mi s-a făcut lehamite să mai apelez la imaginaţie,
când faptele petrecute în jurul nostru,
la tot pasul...
la tot pasul...
la toate azimuturile pamântului,
depăşesc închipuirea cea mai necontrolată,
care este ABSURDITATEA...
deşi nimeni nu o defineşte cu vorbe... cât de cât clare..

intimitate

ca o silabă te desprinzi,
şi-mi iei răcoarea mea cu mâna
şi mă uneşti...şi mă cuprinzi
o încleştare

mugetul gândului amuţeşte

mă îmbrăţişezi...
un arbore cu ramuri sanguine
îl simt ferbinte-n vintre,
şi mai e ceva, ce vine, vine,
din rădăcini, ca seva,
în timp ce noi plutim...o luntre...
o saltea plutind în val,
amonte sau aval

Cretu Ionel

Vine, vine primăvara

Nobil soare-n dimineaţă, radiind, aur unduie,
Peste-nvolburate valuri, fremătând, îl vezi cum suie,
Iar seninul cer albastru, puritatea-n aer cerne,
Clipele succed în vreme, şi nimic nu se aşterne.

Ale iernii rămăşiţe, de pe dealuri, pe colnice
Se topesc, cum în tablouri de Picasso curg ornice,
Râuleţe în prăvaluri, grohotind apele-adună
Gospodarii ies din tinde cu surâs de voie bună.

Hulubei în valuri, cerul, ca un voal împestriţează,
Fălfâind în falduri ample, dansul lor lumea veghează,
Vrăbii sure, dezmorţite din al iernii frig, fior,
Ţîşnesc iute printre ramuri şi se-aruncă pe răzor.

Plantele din germinare se iţesc întâi timide,
Nimfele, sclipind în soare mijesc a lor cristalide
Iară unele, precoce, îşi desfac plapînde aripi,
Bâzâie mici coleoptere, ridicându-se prin râpi.

După-o iarnă istovitoare omul cată spre câmpie,
Tot în jur e numai larmă, dor de viaţă, veselie,
Porţile deschise, large, te invită martor, viu,
“Fii părtaş la bucurie, cântă ca şi un scatiu!”

Cretu Ionel

Bună dimineaţa!

Azi voi naviga-n real...voi mirosi pământul cu toate alveolele...Doamne, fă să mă ţină plămânii!
Azi urmăresc ierburile...vrăbiile...pomii şi lăstunii....şi celelalte care-mi vor întâmpina întâmplarea....
pentru că de atâta timp....de atâta timp....
 
ochii-mi sărăciţi tânjeau după luciul
si culoarea tonurilor naturale…
după un controlato bogat …
care să-mi umple sufletul

Culori de bine în weekend, dragii mei şi multe bucurii!

nu-i rostul bun de întrebări

vreau câteodată singur să rămân,
ca vântu'n arbori, ca lumina-n fân,
vreau să rămân şi să ascult cum strigă,
sângele-mi cald ca seva din ferigă...
chiar dacă-ar fi cândva să-mi scadă pasul,
uitarea să-mi acopere popasul,
între un început şi un sfârşit,
vreau să mă ştiu întreg alcătuit...

din lut de sunt, mă voi întoarce-n lut,
sfârşitul meu va fi nou început,
un început de care nu mă sperii,
în circuitul durelor materii,
nu mă-ngrozesc, "de-a fi, de a nu fi",
ci-i doar dorinţa de-a restitui
rouă spre arbori, vântul către fân
suflarea mea, pământului-i rămân..

Creţu Ionel

La pas...cu pasul

Văd, biserica deasupra ceţii, vârf de aizberg ;
în fâlfâit nehotărăt, un prumbel planează pe vârful obeliscului,
floare de crin şi
auzindu-mi paşii îşi ia zborul, lansând către mine,
un semn de trecere...
o pană nehotărâtă,
care,
după ce schiţează o mişcare de balansier,
se opreşte la picioarele mele.

Mă opresc în faţa bisericii sub castanul greu, plin de picuri de condens;
parca m-ar aghezmui.

O lumină firavă, delicată, de lună,
impregnează piatra şi preschimbă în geme ornamentale în formă de floare, 
portalul gotic al eparhiei greco-catolice (Sf.Ana).

Linişte...
îmi fac semnul crucii,
legând interiorul de proximitate cu murmurul din şoapte...
şi-mi aud o promisiune “Voi reveni!...Pe duminică!”

Cretu Ionel