1. prizioner
prizonier al creaturii tale,
povestea ta se desfăşoară în lumea din afară,
nu poţi ieşi!
e o chestiune de celule,
celule neînvătate la grade de libertate,
încurcate-n multitudini;
multitudini de variabile într-un ocean haotic,
supă verde vie,
cu plasmă infinită,
universal lichid amniotic, pentru toţi.
~ Cretu Ionel ~ 3 ianuarie 2013 ~
2. întâmplare şi adevăr
venii pe lume străveziu,
ud, răsunător cum se vine,
mi s-a spus...
din întâmplare,
iscându-mă fără ştirea mea,
spun eu...
după aia,
înfiripându-mă insidios şi tenace în tumultul de însufleţire,
am urcat până-n vârf,
de unde pe furiş scăzând,
fără a prinde chiar de veste,
am plecat
dar, dacă din întâmplare m-am născut,
de murit sunt sigur că va fi aşa !
o spun acum cât pot;
fără ştirea mea, sigur mă voi duce
…atunci nu mă voi pronunţa
~ Creţu Ionel~ 17 ianuarie 2013 ~
3. Amintire
Adult fiind, răzbate şi acum noian de amintiri,
O larmă vie... cu un
parfum specific gălăţan,
Din cartierul
lăturalnic, unde eu, plin de simţiri
Cu alţi, de-o samă, răsfiram poveşti, de pe maidan.
Aud şi-acum, de parcă-i azi,
acele tânguiri
De căruţasi beţivi, livizi şi răsturnaţi în care,
Ce dobitoacele-i, cărau, cu sârg, fără “ocârmuiri”,
De la vestita “Cireşica”, ce-ogradă avea, parcare.
Acolo, “mitică’ spilcuit, Nea Puiu cel de soi,
Cu părul uns şi cu ţigara, “Pinguin”, în colţul gurii,
În timp ce viciaţii, tulburi, goleau ţoi, după ţoi,
Cânta la clarinet, acoperind din când în când un “ţurii!”
Burtosul cârciumar, bonom,
plin de disponibilitate
Şi totul numai zâmbet, cu vorba căta pe toţi să-mpace,
Că deseori în lumea pestriţă, escaladau la fapte,
Minore certuri, ce devenea bătăi, punând capace.
Motivele de ceartă, incerte, chiar făr’de niciun zaţ
În capul lor, alcoolul acumulat, hiperbole-nsăila,
Locanici sau “vikingi” temuţi (cei de la Combinat)
În lupte se luau , la fel de rău vestite... ca-n Braila.
Dar toate aceste fapte, rele,–n amurg se estompau
Şi răsuna mai rar durerea din cântul “Lume lume”,
Nevestele-ostenite, bărbaţii beţivi, acasă-i descărcau
Machiţi, fără de vlagă, şi dormitând, ca nişte râme.
~ Creţu Ionel ~ 12 ianuarie 2013 ~
4. declic
un alt declic,
o oboseală imensa mă cuprinde;
fac eforturi extenuante,
sub pavăza pleoapelor,
cu ochii închişi,
înot în ape tulburi,
în străfundurile fiinţei mele,
cu mintea pustie.
Mi-e teama!
Inima îmi este grea şi,
ca o picătură de apă prea mare,
prea grea,
rapusă...de gravitaţie,
cade,
în prăpastia neagră şi noroioasă ... mlaştina!
“Nu e momentul s-o dai in bară!”, mi-am zis.
Am viziunea unor interminabile coloane de cifre:
- un registru de socoteli gigantic-
grupate câte şase,
câte şapte,
câte opt,….
au început sa danseze în faţa ochilor minţii,
să mă zăpăcească,
să mă forţeze să le pronunţ.
Dar... nu!
Îmi închid ermetic pleoapele;
concentrându-mă,
caut să-i închipui, pe tata şi mama,
într-o baie, într-un cuib al lor,
al dragostei,
aşa cum şi l-au creiat ei... în intimidate.
“0”….zero, mă obsedează,
nu este un zero adevărat
- îi lipseşte ceva.
e rotund ? da! dar nu-i adevarat!
arcuit şi umflat?...da!
ca burta unei femei însarcinate? da,
dar nu e zero adevărat!
nu e vid şi perfect ca un zero!
ceva şchioapătă,
ceva se răsuceşte-n interior,
se luptă a se rupe,
ceva ascuţit şi colţuros,
sparge cuibul moale şi...
parcă, arată cu violenţa cerul!
- afară!
”8”…..inca una!
ultima.
nu se poate,
aşezat ...
ca un idiot,
cu ochii închişi,…e ridicol!
chiar aşa!
întors în interiorul fiinţei mele,
simt insinuându-se în mine Singuratatea.
În jurul meu, o coridă.
~ Creţu Ionel ~ 9 ianuarie 2013 ~
5. copilarie
- V-aţi dumirit cum merge rostul
Şi cum e viaţa-n portul nostru?
Alăturea de-ai casei, cum şi eu am trait...
Nu prea bogaţi... că nici momeala
N-o scoţi ades, cu pescuiala:
Trei bărci ni’s toat’agoniseala,
Şi taxe, bani... mereu am... daruit.
Un străbunic, azi ne priveghe
De Sus... la Dunare, la ceva leghe...
Cu clopul galben, scufia-i, oricând eu v-o arat;
La jocuri, tata, peste mine
O scutura, cu glas menind a bine:
„Cum potârnichile blajine
Se-ntorc mereu la umbra meiului, îndărăt,
Prin tine, slava’celor
zile
Să ni se-ntoarca-aş vrea, copile!
În muncile pe care, la anii tai le-nveţi,
Munci ale mâinii şi-ale minţii,
Iveste-ţi sufletul sau dinţii:
Curaju-i faurul putinţii...!
Umil fii cu umilii, semeţ cu cei semeţi!”
Învăţul bunului meu tata
Mi-a dat o inima bărbată,
Căci de ştiinţa, plină i-a fost mintea, deşi...pescar!
Au vrut să-l pună sef, sătenii;
El, pe de rost spunea cetanii
Celor bogaţi, sau rubedenii
Şi-i împaca din cearta lungă, cu vorbe blânde doar.
Când echinoctiul se razbună
Cu aspre zile de furtună,
Că lemnul bărcii crapă, de-atâta stat pe loc,
Şi nu mai rămânea, oricât te apasă
Decât să lâncezeşti în casă
Până la vremea luminoasă,
Noi toţi, în preajma vetrei şi-nvăpăiaţi de foc,
Porneam... o clacă: mama noastră,
Cârpea mărunt, lângă fereastră,
Spintecatura-n pânze a vântului perfid;
Iar noi copiii, cum le şade
Frumos mai tinerelor mlade,
Dregeam cu acul la năvoade,
Năvoade prinse-n cuie şi spânzurând de zid.
Iar tata, cu-n obraz de piatră,
Şezând în colţul dinspre vatră,
Pe banca de onoare, fălos şezand şi demn,
Cucernic căuta o foaie
Într-un bătrân cărţoi: „Pe ploaie,
Spunea, ...cititul te-învoaie!”
Şi-astfel spunând, din carte, scotea mai vechiul semn.
Trecutul urbei noastre scumpe,
Simţeam din gura-i... cum se umple.
Ne revedeam strămoşii, năucitor venind,
În piei miţoase şi barbare,
Traci seminţii, între popoare
Robite, unei glii avare,
Pe maluri surpe sau prin peşteri veţuind.
Apoi ne povestea de anii
Când au sosit aici Romanii
Constructori de orase ăi dictatori de legi:
Traianus Imperator, cel care
La Tapae, a măcinat sub care
Grumajii unei lumi barbare
Şi-a ferecat in lanţuri, sălbaticii viteji.
~ Cretu Ionel~ iunie 2012 ~
6. nostalgie
din locuri natale,
nostalgii mă bântuie:
tunelul Galaţiului,
marginea Aviaţiei,
grămezi,
ramaşiţe de fabrică ,
nasturii, sideful,
fascinant pentru pui de gălăţeni,
iar pe Brateş ,
vitralii:
biban soare, în zbatere, la lumină....
apoi, scrumbia autohtonă,
la gura Dunarii,
înscrisuri cu sidef argintat,
sinusoidele-i ucigaşe
în preumblul răsfirat prin mâlul translucidului;
iureş stârnit pâna la aţa pescarului neaoş,
finiş,
ca să se usuce văzând cu ochii- bej deschis.
aşa intra în gurile preţuitoare de peşte pentru mai târziu!
~ Cretu Ionel ~ 27 decembrie 2012 ~
7. popas
Tânjeam după Galaţi..., ţin minte că pe-atunci
şi satul mi-am lăsat, atras de bărci şi lunci.
Pâna spre fierăria , din sud, din Mavramol
am tot umblat aiurea, oprindu-mă-n ocol.
În satul cu salcâmi înciorchinaţi de floare,
m-am învârtit în loc, în mreje de uitare.
În vârf de paltin, Pheonix, credeam că n-am egal,
dar n-am fost decât greier cu-un ţârâit
banal
şi...Om; mi-am pierdut timpul, oricât a fost de lung.
Azi vai! Îmi lepăd roba de larvă şi-o arunc,
de ziditori, departe, stau fără griji pe râu.
Când inima mi-e goală, torn vinul vechi, pârâu,
licori de curcubee împart cu-amicii noi.
Se rotunjeşte-un secol şi-alunecă-napoi;
de ce la urma urmei să mai îmi pară rău?
Nu poţi, la Nemurire s-ajungi... cu trupul tău!
M-am irost în van în vorbe şi-n idee,
fum peste fluviu doar, topit în curcubee.
De anii petrecuţi la sudul acestui plai,
scriind poveşti... în şir, tocit sunt acum, vai!
Oricum... îmi e totuna! de astăzi înainte,
hazardul ce urmează, îl trec cu luare-aminte,
voi sta lângă cuptor cu leacuri şi cu clasici,
cuminte ca un înger, sătul de... ani zadarnici.
~ Creţu Ionel ~ 28 oct. 2012 ~
8. mister
Timpul furişat, rabojat înapoi,
ca o îmbrâncitură se iţeşte înainte,
cu faţa-nvăluită de o mătase înstelată.
Ce zămislire discretă a purces la acest spectacol efemer?
În curgerea lui tacută,
mişcare fără forme,
cine înmugureşte şi cine înfloreşte florile?
Cine îmi ninge zăpada?
Noi forme apar , clipă de clipă,
din universul pustiu
şi când cad pe imensitatea ţărmului,
valurile îmblânzesc un muget,
iluzie a morţii.
~ Cretu Ionel~ 20 decembrie 2012 ~
9. foaie de parcurs
Maşina merge de-a lungul şoselei pustii,
în noaptea care pleacă din albeaţa perfectă,
marcând contrastul singuratăţii;
tinnitus prelung şi constant.
Toate maşinile au trecut, nu le mai văd,
s-au terminat în timp,
odată cu poveştile lor, singurătăţi paralele.
Jazzul în surdină, la radio casetofon îmi conjugă
însingurarea ca o anestezie a gândurilor.
Arar şi ritmic,
stâlpi de lumină,
aruncă în goană, halouri de strălucire galbenă,
ca o raceală de trezire
şi-mi conştientizează, involuntar, mecanica tălpilor umede,
temperând o simbioză perfectă om-maşină.
Ceva, în interior, stăruie: trebuie s-ajung!
Caut, mijind, o raza de lumină în acest întuneric.
Mă baricadez într-o bulă transparentă
şi mă las pe mâna inerţiei, abandonându-mă virtuţii ei.
Singur cu mine, gânduri răzlete, apar şi dispar, ca stalpii
de lumina.
Unul se interpune mereu (nu ştiu cum s-a strecurat?..., dar
e tenace!):
fiecare avem de plătit un prêţ;
Când eşti singur te închipui închis în sine,
te crezi puternic, în siguranţă.
Nu împarti nimic cu nimeni: călătorii, sentimente, bani,
poveşti.
Poveste de adormit singuratatea:
vei face bilanţul şi vei fi propriul tău critic, propriul
tău acuzator,
dar ce mai conteaza, atunci?
Povestea a fost scrisa:
o poveste şi înainte de a ne naşte,
o poveste şi când murim.
Întuneric acolo, întuneric dincolo!
Viaţa: un interval între o veşnicie de întuneric şi alta,
iar noi, apariţii de scenă,
într-un spectacol cu lumini
, culori, orchestră şi aplauze;
Un spectacol, un imens circ!
Cu un star în mijloc, adică eu.
De ce?....... Nu e bine asa ?
~ Cretu Ionel ~ 21 decembrie 2012 ~
10. c'est la vie
Apropiindu-mă cu grandilonvenţă de finiş,
simţul treaz străpungând memoria în puncte abisale,
cu invocarea impertinentă a forţelor,
în tărâmul labirintic al conştiinţei,
etalez convingeri cu o bună aproximare.
În vremelnicie, alergăm besmetici,
menţinând herghelia de cai verzi,
urmând miza unui singur cal-alfa-,
căci în cercul rătăcirilor,
de cele mai multe ori,
persoanele adiacente,
suntem cu toţii de accord,
punând umărul la dirijarea,
bună sau rea,
a destinelor arborelui ancestral,
deşi mai sunt laşi,
care sucombat de mai multe ori ,
iar această alchimie,
oferă,
la fiecare al treilea cocotier,
bine luminat de felinar,
tarfe,
exceptii ale constiinţei pioase,
iar peştii nu mor când vor caii,
dacă ar fi să parafrazez.
Aceasta-i viaţa !
Cui prodest, până la urmă ?
~ Cretu Ionel~ 17 decembrie 2012 ~
11. meditaţie
Vedeniile se recunosc din întrebari spăimoase:
de alb, albăstrii, alb-roşietice deschis
şi înca un eşicher uriaş,
din subteranul conştiinţei,
prin tenebre…,
aule,
unde-şi răsuna numele,
fiecare hohotind,
grohotiş amestecat.
Le crezi ? Esti terminat !
Câteodată, nu crezi nici ceea ce vezi;
pentru că nu-nţelegi !
E ca şi cum ai alearga dupa vânt şi ai vrea să-i prinzi umbra.
Cela ce tuturor vedeniilor şi tuturor viselor nu crede,
filosof este.
Un sfânt ti-ar spune:
Fii smerit cu acea smerenie când zici, convins:
„Că fărădelegea mea eu o cunosc
şi păcatul meu înaintea mea este pururea”
~ Cretu Ionel ~ 16 decembrie 2012 ~
12. în vis
L-am văzut pe tata,
în vis, mânca muguri de primăvară.
Tatăl meu iubea mugurii de primăveră.
În vis, dinţii lui muşcau muguri proaspeţi;
auzeam clar sunetul,
ca un clănţănit din gura lui.
Un sunet frumos, ca raiul, cum spunea el.
- “Exact ca raiul !”, spunea el.
Mama, in vis, nu era de accord cu el,
Spunând că in vis nu este sunet.
-“Dacă auzi sunet în vis,
înseamna că tu doar l-ai imaginat!”,
spunea ea,
numai că visul îl visam eu şi nu tata.
- “Chiar este raiul tăcut?”,
intrebam eu, în vis.
- “Chiar crezi ca e zgomotos ca aceasta curte de bloc?”,
îmi raspundea , mama, în vis.
În vis, parinţii mei erau impreuna;
Mereu îi găsesc împreună, în vis,… şi vorbesc cu ei.
~ Cretu Ionel ~ 10 decembrie 2012 ~
13. atac de panică
Lucruri neînsemnate produc suferinţa de nedescris:
un vas se sparge,
un om traversând şchipătează,
o promisiune neindeplinită.
Chiar şi primavara,
în renaşterea exuberantă,
când tinerii sunt fructe si flori,
când trupul se umple de sevă.
Tu, simţi caderi.
Fugi la fereastră,
Iţi aseazi mâinile pe geam ca să vezi,
“contre-jour”,
alcatuirea delicată a venelor si articulaţiilor ;
te apucă răsul nestăpânit,
inexplicabil,
şi ochii ţi se măresc.
Te trezeşti din coşmar, strigând :
” Nu există parapet!
Nu există niciun parapet în jurul lumii.
Vocea repetată-ţi devine frântă de durerea gândului:
“Oamenii riscă să se prabuşească în gol şi să-şi rupă
gâtul!”
~ Cretu Ionel ~ 7 noiembrie 2012 ~
14. de cealaltă parte a geamului
Sunete oribile, dedublate;
de cealaltă parte a geamului:
ameninţau, blestemau, denunţau.
Spuneau ceva întregii lumi:
se plângeau, se risipeau în hohote.
Suflet sfâsiat de ţipat,
torturat între pereţi de piatră,
în trup mutilat,
de cealaltă parte a geamului.
Atât a rămas din viaţa visului
şi nimeni nu alungă coşmarul;
Singur cu gemetele lui.
Ba nu! Este o umbra
impasibila,
Rigidă, atentă, cu buze strânse cu îndărătnicie de sectant:
- Gemi !... Bea!... Rabdă!....
Răbdarea-i de la Dumnezeu!
Buzele arse nu găsesc picatura de apă in cuvinte.
Fundul prăpastiei, cufundată-n noapte:
cu frig, tacere si piatră.
În stânga se bolborosesc nişte aiureli;
în dreapta două cioturi însângerate :
….Ignaţiu de Loyola avea picioarele schilodite,
dar, ce om a fost ! Ignaţiu de Loyola..
Se auzi lamentându-se şi închise ochii:
dupa pleoape vede albastrul cerului şi al mării.
Abia daca a apucat să sarute buzele,
pe care vroia să le sărute.
Abia a aflat dulceaţa, că s-a înecat în amar.
Mai vede odaia lui de lucru :
ore şi ani în şir la piramida lui, tainică
şi când credea că a atins culmile, totul s-a năruit.
Aude gura unei ţigănci:
“Teme-te de un sărut sub clar de lună!”
S-a adeverit. Oftatul vine fără a-l simţi.
Ce şopteşte umbra? Cu sfinţii odihneşte?
sau Domnul a răbdat, că răbdarea-i de la Dumnezeu?
sau altceva?
Linişte. Ochii infundaţi în orbite, privind înauntru
Şi buze-ncremenite în cuvinte amare , de mustrare.
Am dorit fericirea, dar n-am avut-o,
am avut viaţă, dar mi-a fost luată,
am avut tinereţe, dar mi-a fost călcata-n picioare.
Afara vrăbiile ciripeau tot mai tare,
pe cer se lărgea o dimineaţă palida,
roata vieţii se rotea.
Oraşul se pregătea pentru o mare sărbătoare.
~ Creţu Ionel ~ 22 oct. 2012 ~
15. din goana clipelor
trebuie să existe o memorie cât de cât fotogenică,
doar captând lieduri,
ce le întinde-n în pavilioane cu velur cerat,
care aplică la constrângere;
îngrădind naturala supunere la principiul lui Huygens
estompează directii , fronturi si cercuri,
sustragând din esenţa
de timp a universului,
doar seva lirică,
îmbătătoare,
argument pentru dragoastea de viaţă
de aceia gândesc,
că trebuie să existe o memorie cât de cât fotogenică,
ca o pleoapă întoarsă spre clar-obscurul experienţei
ancestrului.
~ Cretu Ionel ~ 5 noiembrie 2012 ~
16. femeia care m-a lovit
de cum i-am văzut sânii deasupra cântarului,
între portocala tăiată în două de un calup de săpun,
am iubit-o, căci era numai hrană, plina ca o gura plină....
cu ochi de piper, cu şuviţele-i de vanilie,
cu degetele ca lumânarile aprinse-n sfeşnic,
cum să nu iubesc mirodeniile astea, acest belşug înflorit,
nasul ei, o gura de cămin, pieptul ei, o mare neliniştită...
daca i-ai şti buzele ce se despoaie,
armonica asta cu două rânduri de nasturi de porţelan:
râsul ei mă sfâşie, cu râsul ei mă coase la loc,
această fântână de bucurii, această jivină vestală,
când buzele ei mă săruta fierbinţi ca un cţelandru
de nu mai ştiu unde sunt,
buzele ei mă hrănesc ca un prânz de sălbatec....
tu nu ştii privirea ei neagră, de cărbune ce fumegă,
pleoapele ei, storuri încete;
dinţii ei înaripaţi, dinţi din vorbe mici de alintare,
şi limba ei ascuţită, fierbinte, limba aceasta cam dezlănţuită....
~ Cretu Ionel ~ 23 ianuarie 2013
17. tensiuni şi momente
tensiunea de înşurubare a slăbit,
momentul de torsiune, cerc, coroană, pătrat si triunghi,
a trecut…
rezistenţa la rupere a cedat
premeditarea caustică a săpat,
picătură chinezească pe capul condamnatului…
nu există întoarcere
răgazul s-a lărgit,
lăsându-se tenace pe ace de macaz încremenite…
toate dumurile duc nicăieri
şi niciodată nu va fi capătul dorit…
intruziunie virusată de ambigu si echilibristică periculoasă,
jocul cu joaca la doua capete,
fir întins,
tensionat până la rupere…..
~ Creţu Ionel ~ 20 ianuarie 2013
18. grafică
când te cânta poetul te priveşte şi suferi,
revolta stă să izbucnească...
privirea lui vine din gând..
te zămisleşte, te ciopleşte...
cuvintele,
gaifusuri de înflorituri şi armonii,
forme,
dar tu ştii,
poetul cântă o mască...
~ Cretu Ionel ~ 22 noiembrie 2012 (08.00)
19. poetul
în mers trepidant poartă nevoia frenetică a risipirii vieţii:
afrodiziac, rostogolindu-se prin sângele tânar,
un ceva erotic ce dă apetenţă febrei active;
tenacea floare a ginestrei spintecă lava Vezuviului,
cu leganare în văzduh,
cântând bucuria de a fi,
încalzindu-se în soare,
iubind,
spânzurată deasupra gurii vulcanului asasin...
pe ruina puterilor surde,
fixează strofe de lavă,
domolindu-şi picioarele,
până la umerii obrajilor înfloriţi...
~ Cretu Ionel~ 29 noiembrie 2012 ~
20. lacrimi si roua
dă-mi să beau din cauşul palmelor tale,
luceferi din lacrimi şi rouă din flori!...
iată!
am însetat căutând;
stau lânga clepsidrele vremii
şi n-aud murmurul lor.
ochii mei,
peste care pulberea anilor a aşternut pustiul neputinţei,
nu mai văd minunile lumii, iar eu,
eu copile,...
am ostenit căutând!
stau aplecat şi muguri de gând pipăie cerul cu fruntea
şi-ascult,.....
ascult cum răsună sub bolţi,
eterna chemare-a luminii.
dă-mi să beau din cauşul palmelor tale,
pulberea stelelor şi puritatea lacrimii
şi...,
dă-mi copile, fă-mă să văd,
minunea izvoarelor vieţii!!!
~ Creţu Ionel ~ 20 ianuarie 2013
21. ţi se deschide un cer
În aparenţă, resentiment te-apasă
Eşti neîncrezător, dar se deschide-un cer
Atunci când crezi că totu’-n jur te lasă,
Ca tu doar eşti un simplu debuşeu lejer!
Mereu te judeci aspru şi îţi plângi de milă
Egoul suspină, că prea eşti altruist
Când pentru alţii arzi,… şi nu în silă !
Alungă gându’-acesta, nu-i decât un truism!
Nu-ţi măsura contarea, cam cât din traiul tău
E numai pentru tine, nu privi cu jind
La cel care contează, crezi tu, doar traiul său,
Priveşte –atent la cer, acel halo sclipind !
Acolo e o poartă, un cer ţi se deschide
Lumina orbitoare, ce vede al tău har,
Iar roiu-acela gingaş, ce pare de silfide,
Sunt îngerii ce-ţi strigă că nu e în zadar!
~ Creţu Ionel ~ 19 ianuarie 2013
22. poetul, cu inima
Când sufletu’-ţi vibrează, în sete-ţi este bietul
Şi când îmbrăţişarea cuvintelor sugrumă,
Să nu uiţi că poemul, în primul rând poetul
L-a suferit în sânge şi asta-i a lui urmă!
Când ochii sub pleoape, văd străluciri, smaralde,
Pitonul de percepţii te-mbrătişează tandru,
Uită caligrafia, căci notele lui calde,
Poetul le-a -nsăilat cu inima, calandru.
Tu vezi eliberare, cazi într-un somn hipnotic,
A gândului control, nu îl lăsa să-ţi scape!
Nu-i de uitat poemul, acest rozar sinoptic,
Dar suflu’, doar poetul l-a pus, ca să te-adape.
Poemul, viaţa lui, poetul între astre,
Vede aievea totul, ce alţii nu percep,
A lui descoperire, în versurile-i măiastre
Se lasă-ntrepătrunsă , apoi, ca un “accept”.
~ Cretu Ionel ~ 11 ianuarie 2013 ~
23. lui Eminescu
Îl văd pe Eminescu, într-un ungher, deoparte,
Stând într-un jilţ de fildeş, la masa de cristal,
Pana şi calimara-mpreună, în mâini o carte;
În juru-i alb tot ninsul ce i-a rămas loial…
Din când în când , poetul, cată spre calimară
Şi pana lui în sevă o trece să se-adape,
Apoi aşterne iute, să nu-l apuce seară,
Cu slove diafane, visări, nimic să-i scape…
Mereu, în toiul iernii când albul pur se-aşterne,
Sfinţind împrejurimea, la mijloc de-ianuar,
Mareţul om al ţării, ecourile-i eterne,
Ne năpădesc-n vreme, din al sau sanctuar.
~ Cretu Ionel ~ 15 ianuarie 2013 ~
24. impostorii
Cum bătranele jivine, ale ţărnei irigaţii,
Regăsesc cu uşurinţă pe întinderi de pustiu
Tot aşa , la masa pusă îşi fac loc şi erijaţii,
Insetatele căpuse, ce poftesc la sânge viu.
Unde-mboboceşte viaţa, şi plamada e în toi,
Când iubirea se revarsă cu speranţă , abitir,
Impostura nu se lasă, se lipeşte strâns, altoi:
Simte cum belşugul naşte bogaţie în chimir.
Dacă-ar fi numai atâta, am ierta cu toleranţă,
Firmituri, ce laolaltă, cresc o brumă de avere,
Dar orgoliul lor, mândria, create cu nonşalanţă,
Sărăcesc al nostru suflet, dând în plus numai durere.
~ Cretu Ionel ~ 13 ianuarie 2013 ~
25. feriţi-vă!
Noaptea gândului,
alterare a scrisului,
amestec de litere,
masă amorfă,
alterare a cuvântului,
l'effet papillion,
bulgare de nea antrenat,
în rostogolire,
lume disolută,
la topire,
alterare a trupului
~ Cretu Ionel ~ 3 ianuarie 2013 ~
26. luaţi, mâncaţi
rodie, suc sângeriu;
strâng fructul în pumn,
mişcare instinctivă,
vrând parcă să-l storc....
lichidul sângeriu tâşneşte,
mânjindu-mi încheietura mâinii....
trupul mi se contorsionează,
atunci,
vibrând în jurul unui nucleu de foc,
cerându-mi să se supună....
torent de gheaţă mă cotropeşte,
îmi trece pe deasupra,
pătrunzând la rădăcina ochiului,
înroşindu-l,
până-n vârful degetelor,
dar fără a atinge nucleul fierbinte....
cuvintele mele,
cuvintele animatorului îndrăgostit,
"luaţi, mâncaţi!",...
acestea îmi vin în minte.....
~ Creţu Ionel ~ 10 noiembrie 2012 ~
27. eşti un miraj, iubito
Deseori,
privirea-ţi fixată-n expectativă
ţi-e întreruptă de întrebările mele:
- De unde vii, iubito?
- Cine mi te-a dat, cu căutatura de miraj?
Te oblig să faci introspecţie:
- Eu ştiu?.........
- Tonul căpruiului mi l-a dat mama,
nu bunicul!
El n-avea!
El avea cea mai albastră privire,
dar vocea lui….!
- Ştii?
- Vocea lui, încălzea!
- Încălzea şi nu ştiu de ce?
îmi răspundeai tu,
cătând undeva, departe,… amintirea.
- Chiar şi-atunci când vorbea despre pânda la lupi,
… urletul făcut în oală chemând haita,
vocea lui încalzea contradictoriu!
spuneai tu.
- Inexplicabil!
căci totul se petrecea pe vifor,
în văgăună de zăpadă!
mai copletai.
- Tata mi-a dat secretele !
- I-aud aivea vocea, când mă concentrez:
”- Fetiţa mea, fereşte-te să dai la iveala slăbiciunile!
vei suferi!”,
spunea tata pe malul gârlei,
când mă lua la pescuit şi mă cocoţa pe umerii lui.
~ Cretu Ionel ~ 29 decembrie 2012 ~
28. am apucat
Născându-mă, la timp,
am apucat să văd,
deodată cu tata şi bunicul,
un fapt divers:
plecarea ruşilor am apucat-o,
dar eu am văzut ceva,
tata,
altceva şi nu ştiu dacă a văzut ce a văzut bunicul...
Eu nu ştiu cum a văzut tata şi nici cum a văzut bunicul.
Ştiu, în schimb, că eram trist
împreuna cu micii mei prieteni de joacă:
pleca băiatul blond cu tot cu tancul lui....
Cui mai strigam,
cum strigasem de atâtea ori,
prin învolburarea de şenile a prafului,
în dreptul fierariei de la ICOR,
unde potcoveau caii soldaţii,
“davai carandaş!”, cum ne-nvăţase rusul?
Eram trist că tata se bucura, iar bunicul îl aproba.
Ce ştiam eu?... Ce ştiau ei?
Acum ştiu şi sunt trist,...
că n-am fost bucuros odată cu ei,
atunci când am apucat,
să văd deodata cu tata şi bunicul,
un fapt divers....
~ Cretu Ionel ~ 28 decembrie 2012 ~
29. nu ucideţi sufletul
nu vă osândiţi
licărul de lumină în întunericul,
catedrală de tristeţi,
unde sfinţi, îmbâcsiţi de fum şi iz de tămâie,
ţintuiţi de resemnări în icoane,
cată neputincioşi la
zbuciumul întrebărilor voastre!
nu vă ardeţi pe rugul indoielii,
căci s-ar putea ca vântul,
ipocrit şi lingău, cum îl stiţi,
să vă împrăştie în zări cenuşa , ca într-o joacă…
ar fi păcat să credeţi, sărmanii de voi,
că numai atât este tot ce sufletul vostru pribeag
a agonisit într-o viaţă.
Creţu Ionel
30. genom
măreţie dulce-amară, cine eşti tu,
adiere uşoară, simfonie cu suflet
zefir, la ferestre, şoptitor?
de unde vii?
ai mei parinţi,
străbunii, prietenii
şi chiar nefericitul de mine,
într-un convoi interminabil,
muţi deşi avem glasuri, goi,
orbi deşi avem ochi
şi surzi deşi avem urechi,
de mii de ani,
cu toţii alergăm, să te găsim…
ne taram în genunchi,
Scormonim în carne şi-n pământ,
adunând cioburi,
doar , doar ţi-am găsi obârşia,
firmiturile inceputului…
ne jertfim ţie,
volens, nolens,
ca mieii la tăiere, făra să aflăm,
iar tu , impasibil ne naşti
şi ne tot naşti,
apoi pierim făra sa apucam
a şti…
Cretu Ionel
31. destin
zburda mielului s-a pierdut în timp,
hârjoana caţelandrului a pierit cu vremea,
ţapul cerboaice iubite şi-a lăsat coarnele înfipte în
oprelişti,
care mai de care,
fiecare să rupă o bucăţica din “zidul Berlinului”,
lăsând calea deschisa,
până când a rămas un faun, arzător ca focul ghenei,
mocnit, stins cu vocea gâjaită din “capul profesorului
Dowell”,
cartotecă a înţelepciunii,
în cuprins,
o glorie…
măsluită sau ajutată?
e o întrebare această biografie,
acest melanj plin de fantasme,
acest cutreierat regăsit în unitatea-i arhetipală…
peste tot supuneri oarbe,
cuprinderea unui destin…
şi n-aş crede că-i “un destin aparte”!
Cretu Ionel ~ 2 februarie 2013
32. răsad
măcar în iarnă,
...decembrie, ianuarie, februarie,
în lunile reci...
fă-te că ma iubeşti cu adevărat...
în văi şi păduri lipăiturile jivinelor scormonesc liniştea
albă sau doar pudrată,
iar unele hibernează...
numai noi amândoi, îngemănaţi în gânduri,
la adăpost ne auzim sângele,
nu hibernăm,
ascultăm curgerea timpului în inertia lui,
aţintiţi asupra focului din sobă,
liliachiu sau roşu,
tremurat, ici colo,
şi a flăcărilor din noi,
aprinse în sărutarea care nu se mai termină
de aceia, lipeste-ţi gura ta pe gura mea,
aruncă sâmburele îndoielii
şi muşcă doar cireaşa-mi sângerie,
rodie mustind lucios, aprins,
sădindu-ne reciproc dragostea...
Cretu Ionel ~ 2 februarie 2013
33. daţi-mi o zare
daţi-mi o zare goală,
o zare dezbrăcată de sunete alte!
nu rock ţipat, zălud, cu tălpi ude şi goale…
o zare impregnată de parfumul unui Coelho,
de dupa rebelitatea sa de hippie,
sau mai bine zis,
o zare plină de aria cu timbru jos,
voce a lui Leonard Cohen,
groasă, si .....,
exact,…
guturală ,
cu lume mişcată, dacă nu lasciv,
molcom cald,
o boare în miezul de infraroşu,
pete jucauşe de flacară carmină,
de cămin,
miere lichidă într-un prelins,
ce nu se mai termină....
o!
dacă mi-o daţi,
acolo voi îngropa toata gravitatea lumii
şi gravitaţia pământului,
laolaltă,
fiţi siguri!
totul va fi imponderabilitate,
liniştită de griji!
Creţu Ionel ~ 01 februarie 2013
34. Fluviul ţării
(Napoleon: Dunarea, “regele râurilor europene”)
Privesc spre tine Dunăre,
din vârf de munte,
cocoţat pe înalţimile Carpaţilor
sau alipit de malurile îveşmântate-n lunci băltite,
cu miros de peşte şi pline de ţipetele asurzitoare ale
pescăruşilor!
Nu pot stăvili insinuările maiestoase din gând,
cu acordurile spumosului vals zămislit de Iosif Ivanovici…
Te văd în vals, Dunăre! Danubius,
botezat de romani cu semnificaţie aleasă,
“Zeu al fluviilor”!
Şi mai văd: naşterea ta din veacuri străvechi,
sevă din seva mamei tale Pădurea Neagră,
marea ta aventură,
ca mai apoi să te arunci cu dezinvoltură,
copil răsfăţat,
în Marea Neagră…
Văd colier gigantic agăţând perle,
ţinuturi de limbi diferite,
ca-ntr-un rozar uriaş de rugăciune …
Dar ca român,
te văd un ax,
volant uriaş împreună cu ţara,
şi toate ale noastre se învârt după tine!
Fără tine, Dunăre,
n-aş concepe viaţa şi dăinuirea noastră!
ne-ai aparat cu credinţă şi străşnicie la vremuri de
restrişte,
ne-ai îmbogăţit în libertate!
Pe drept cuvânt,
fiu al neamului,
George Vâlsan,
te vorbea de bine când spunea:
"Oriunde ați vedea-o în țara noastră,
Dunărea e ca o ființă care a văzut și a suferit multe
și poartă în chipul său urma tuturor luptelor",
iar alt român,
Nicolae Iorga, ca eşti, Dunăre,
"cea mai bogată în daruri", pentru ţara mea,
România!
Cretu Ionel ~ 27 ianuarie 2013
35. femeia în văzul lumii
muză desăvârşită,
refugiată-ntr-o monadă...
copil zglobiu,
dublat de-o amazoană energică...
sirenă,
care-şi cântă cântecul vrăjit,
deasupra vâltorilor;
cu o mâna,
piptănându-şi părul lung,
pieptăn de aur,
cu cealalta trăgând rochia
peste umărul drept,
dâre de spume....
ochi seducători se uită
la cel pe care-l aşteaptă pierzania....
ambiţioasă şi avidă de plăceri,
întruchiparea tandreţii şi a mândriei....
privire îndrazneaţa si mândră,
de o măreţie surprinzătoare,
deşi braţele-i sunt
rotunde şi goale....
cu un braţ înalţă spre cer,
jertfă oferită soarelui,
o inimă omenească,
pe care, ea regina,
o priveşte cu răceală,
iar faţa ei reflectă răceala cerului...
sclavă, frumuseţe chinuită,
pudoare lezată,
care rupe lanţuri de legătură
şi dezlegă marmura
pentru a naşte frumuseţi şi
idealizări în capul unui
Rodin sau Brancusi...
beţia însăşi ,
în piele de leopard,
idealizată in forme sălbatice,
cu mişcări fulgerătoare,
sau statică,
cu membrele si faţa încremenite,
dar cu priviri ce ascund taine
dătătoare de fericire
pentru cel care nu-i plâns...
roşeaţa pudorii şi a mândriei,
sentiment de supunere triumfătoare,
cu scufie pe cap
de coroană maritală....
vestală,
în clipa când e dusa la moarte,
pentru că a rezistat
ademenirilor lui Caracalla,
cu temere ascunsându-şi
obrazul de privirile jignitoare...
dar peste tot mamă,
care-şi alăptează copilul,
si care-şi apară iubirea
cu gelozie răzbunătoare;
de multe ori obosită,
de multe ori cochetă....
~ Creţu Ionel ~ 17 iunie 2012 ~
36. Univers, adevăr
lăsaţi-mă să pictez desfătările momentului,
să prind aventura optică,
amintirea vie încă,
miraje dramatice,
ecouri dureroase
şi emoţii răscolitoare!
iată colo arbori vibratili,
fată morgană,
sub ei femei târâte-n iarbă,
cu pete jucăuse de puzderii sclipirile de scoici,
tremurând indecent pe rozul rembrandtian de piele pufoasa,
amestece al noroiului cu strălucirea ochilor,
focul cu cenușa,
culorile strălucetoare proaspăte,
flori, pe giulgiuri roze sau sinilii!
dincoace, căpiţe, plopi, râuri!
să nu mă opresc, repede repede…
oh!
timpul acesta îmi alungă impresia!
deschid colivia mea
la timp,
şi-o mân, poate reusesc, aici vreau s-o adăst, s-o
imortalizez!
plecaţi dureri ale lumii, nu-mi poposiţi lucrarea,
lasaţi-mi imaginea bine conturată în frumuseţi!
de aceea mă reped asupra clipei, de spaimă!
nimic nu e stabil, nici al meu, nici al tău univers!
şi da!…Universul afişează o ordine aparentă,
clădită pe irepetabilă instabilitate.
întâi adevarul, repede adevărul, înainte să moară!
Creţu Ionel ~ 28 ianuarie 2013
37. vremea e cum e
pentru azi ştirile au anunţat ploaie extinsă peste tot...
eu anticipez un cer care cade în trepte de cenuşiu,
grif colosal, tocit, de vioară,
marcat de patina timpului,
sprijinit, bază, pământul galben....
coborând aerul şi el galben,
care nu ţine seama de duminică,
3 februarie 2013,
ci de cum vrea Domnul....
puzderii de ochi plânşi se revarsă
în forme pure de pere monadice licărinde,
a minuscule curcubee,
care se sparg cu înfloriri de artificii pe soluri,
pământuri, pietre, asfalturi,
pânză de praf,
pulverizat din
imensul smarald
bucuria mea: gânduri, căutări ieşiri în echilibru;
nu trebuie sa fac nimic,
aştept ce vine de la Domnul....
bucuria cucurcubitaceelor: vor licări şi ele la vremea
lor...
Cretu Ionel ~ duminică 3 februarie 2013
38. Viaţa în adevăr
Adorm ca roua-n visul unei flori,
Acolo unde vrajbă nu m-ajunge
Şi unde nu mai urcă întrebări
Cu gust de lacrimi şi miros de sânge.
O, între ierburi, slobod şi senin,
Netemător de mărăcinii urii
Uit până şi de fluviul de venin
Ce curge-nvolburat din hăul gurii!
În zori ascult cum urcă seva-n spic,
Cea mai sublimă trudă dintre toate
Miracolul din care pic cu pic
Mierea luminii pune-n bob, carate.
Adesea în campiile din gând,
Nedumerit mă plec peste izvoare
Şi văd cum pruncii caută plângând
Columba răstignită-ntre popoare.
O, suflete, mă-ntreb, când voi putea
Să revel adevărul, fără moarte
Şi gândul amprentat în miez de noapte
Să stea etern, ca temă, în Cetate ?
Cretu Ionel ~ 27 ianuarie 2013
39. anxietate
coarda de oţel,
lasou pe femurul meu,
s-a strâns,
amprentă vineţie.
necazul,
zgomot sec al securii,
înabuşă lamentaţia insolită,
în cădere liberă,
pe zilnicitate.
osul nu cedează cărnii,
dar sufletul gri pierdut,
trădează,
lasându-mă pradă laşitătii.
~ Creţu Ionel~ 30 octombrie 2012 ~
40. femeia , evantai, contre-jour
Delicată?
Numai nimb!
Sensibilă?
Tremur de murmur!
In diafanul simţit discret,
doar cât o pojghiţă,
suflet îmbibat de parfum de femeie,
în exprimarea siderală a şoaptei,
în rimelul unui iris,
care aprinde maci voluptoşi,
miraţi în sinea lor de frenezia ce i-a cuprins.
~ Creţu Ionel ~ 13 octombrie 2012 ~
41. step in two
şchiopătând un surâs strâmb,
voit strâmb,
voit şchiopătat,
excamotez admiraţia mea,
iubito,
evidentă de la o poştă
în prelinsul ei pe delicatul întreg al tău!
ochii tăi mereu strălucesc,
pentru că tu stii,
şi de aceea eşti plină de tine,
convinsă fiind că eşti irezistibilă!
voi fi scump,
în acest "Step in Two", al seductiei,
pentru a compensa,
pentru a-ţi mobiliza efortul de a mă cuceri!
voi risca,
mergând pe gheaţa subţire,
în pericol să pierd tot ce-am agonisit.
da, stiu !
e o soluţie disperată.
alte arme n-am avut draga mea
şi cine nu lupta,
nu câstigă.
~ Cretu Ionel ~ 29 decembrie 2012 ~
42. o trecere
venii pe lume străveziu,
ud, răsunator cum se vine,
mi s-a spus
din intâmplare,
iscandu-mă fara ştirea mea,
spun eu
dupa aia,
înfiripandu-mă insidios şi tenace în tumultul de insufletire,
am urcat pâna-n vârf,
de unde pe furiş scăzând,
fără a prinde chiar de veste,
am plecat
o spun acum cât pot;
fără ştirea mea, sigur mă voi duce
…atunci nu mă voi pronunţa
~ Cretu Ionel~ 17 ianuarie 2013 ~
43. românul s-a născut poet
Nu! Românul nu s-a născut poet!
El a devenit!
Natura s-a pregătit din vreme întru-această devenire,
Şi,
când a venit pe lume Eminescu,
la plesnit cu o lovitură razantă,
deschizându-i ochii,
lansându-i ţipătul.
Ce a văzut el,
poetul,
vedem noi azi.
Ei,
Şi de-atunci,
de când cu plesnitura,
s-a produs efectul,
"românul s-a născut poet!"...
~ Cretu Ionel ~ 15 ianuarie 2013 ~
44. "Mens sana, in corpore sano!"
Sufletul şi trupul se-ntâlnesc vremelnic,
Şi “trup si suflet!”, se spune adesea, împreună,
Dar trupul, nu cunoaşte acel suflet sfielnic,
Ce-i plin de sentimente şi daruri, în cunună!
Din moşi stramoşi se poartă, mereu aceiaşi vorbă,
Cum că: “mens sana, in corpore sano”! O fi!
Mă -ntreb sporadic, eu, mofluz în a mea barbă
Când mori, cine trădează, e scris în epitafuri ?
Când întalnesti pe unul şi-ntrebi de sănatate,
El, vesel iţi răspunde, că-i bine şi senin,
Apoi, perplex te-aduce, în urmatoarea noapte,
Anunţul că acesta, din viaţa el s-a stins.
E totuşi de mirare, că sufletul cu-atâtea
Cunoaşteri, adunate, înca din al lui isc,
Nu-şi prevesteşte starea, nu-şi apară cetatea
Deşi cunoaste trupul, şi-asumă orice risc!
Trupul, în a lui lege, el işi urmeaza calea
Spre ţărna ce îl cheama, de unde a pornit,
Iar sufletul, în mersu'-i săltat , fără târcoale,
Uită de trup şi clipa, când poate fi oprit.
Poate c-aşa-i mai bine, expres lăsat-a Domnul
S-adoarmă conştiinţa, când el va fi desprins
De trup în a sa cale, continuând preumbul
Doar suflul lui în ceruri, în veci de necuprins
Şi-atunci în asta lume, deşi-n vremelnicie,
De vrei un timp mai mare, cu suflet strâns de trup,
Te roaga deci la Domnul, cu-o rugaciune vie,
Ode şi imnuri cânta, tu singur sau în grup!
~ Cretu Ionel ~ 14 ianuarie 2013 ~
45. imbold
ochii tăi strălucesc, diamante!
îţi spun "la revedere" de pe peron!
ţi-au furat marea,
liniştea de-acasă,
calul cel alb şi pe Făt-Frumos!
căutăm,
aducem tot
şi regăsim înapoi,
cântul de harfă
şi-a ta eşarfă,
ca o răsplată.
~ Cretu Ionel ~
46. armele ei
armele ei,
magnet al privirii aprinse,
doi melci magnifici,
telecopici.
îşi scot corniţele,
leneş,
îmugurind ferm,
gata de luptă la atingerea lui,
gonindu-i fluturii la umbră,
în stomac.
~ Cretu Ionel ~ 13 ianuarie 2013 ~
47. un zâmbet
undeva agitaţia e stinsă,
odată cu capătul lumii.
famillii nomade,
reni, cai iurte, cădelniţe, fac
poezie pustietatilor;
fără ecou, discrete,
devastatoare frumuseţi,
deloc apăsătoare.
linişte binecuvântată,
cârpita în rumegatul molfăit
al mamei ren si adierea
mică, de somn de copil mongol adoptat.
lume vastă, care nu deranjează,
dar te obligă, europeanule, la un zâmbet!!!
~ Cretu Ionel ~ 20 oct. 2012 ~
48. Cuvântul românesc
Pentru tine , românule,
că-ţi place,
că nu-ţi place,
cuvântul românesc contează,….
nu te sclifosi,
trebuie să ţi-l ţii.
In altă limbă cuvântul românesc nu are semnificaţie decât,
poate doar,
pentru savanţii care caută semnificaţii şi etimologii,
întâlnindu-l accidental.
Dar dacă eşti departe,
pentru alţii,
eşti o maimuţă,
eşti un nimeni.
Esti , şi te simţi acasa numai în limba ta,
gândul tău fiind inundat de ea,…
chiar si visul.
De aceia,
fiind departe,
când întalneşti cuvântul românesc,
crede-mă,
pentru tine e cuvântul Domnului!
Multumeşte-i lui Dumnezeu,
ai mare noroc,
caci te întalneşti cu tine,
acasă!
~ Cretu Ionel ~ 10 ianuarie 2013 ~
49. lacrima
lacrimă ajunsă pe vârful bombeului,
picatura de sare,
stralucirea-i de curcubeu,
semn că sufletul tău traieşte.
eşti viu,
omle!
~ Cretu Ionel ~ 6 Ianuarie 2013 ~
50. Demonii si urâtul
Scurmând tăceri în pete de sânge
Eliberezi demonii ce avid te-agaţă
Şi în urât te-ngroapă, inima-ţi plânge,
În laţul perfid de sârmă ghimpată
~ Cretu Ionel ~ 06 ianuarie 2013 ~
51. Lepăda-m-aş
Lepăda-m-aş de faţadă,
aruncând ghemele-n stradă
şi cărbuni aprinşi din vatră
şi ochiade din fereastră.
Lepăda-m-aş de un cui
al Pepelei învăţ, şui,
lepăda-m-aş de paradă,
viforând albă zăpadă.
Lepăda-m-aş de furiş,
lepăda-m-aş de tufiş,
ascunziş boltit în piatră,
floare răstignită-n glastră.
Lepăda-m-aş şi n-am cui,
drept în vârful muntelui
luând-o pe povârniş
zumzăind ca-n urdiniş
Lepăda-m-aş de–orice plai,
împlântat în mine, scai,
dorurile ce mă scurmă
şi de mintea cea din urmă
de fiori reci pe spinare,
de răpiri în repetare,
de vederile din lucru,
adevăruri, simulacru.
Spună unii cât or vrea,
lepăda-m-aş de curea,
fie ea şi cât mai lată
si de toate, laolaltă:
de treburi lăsate baltă,
de mândruţa cea înaltă,
lepăda-m-aş şi n-am cui
chiar şi-n vârful muntelui,
împletirile din urme
şi cenuşele din urne
uneltirile din lexic,
rămână frumosul, şic;
de spăimânturile toate
pentru stele, sclipind coapte,
în vârtej, pe cer albastru
şi-aş ramane-n veci sihastru.
Lepădatu-m-aş pe mine,
undeva pe căi de bine,
nu ramână nici indiciu,
semn discret, de sacrificiu.
~ Cretu Ionel ~ 4 ianuarie 2013 ~
52. Prietene
Prietene,
doar te cunosc,
las’ că nu ne-am văzut vreodată,
las’ ca nu ne-am vorbit niciodată,
dar empatia şi implantul mental,
de la om la om,
face totul,
iar eterul închide cercul,
distanţele sunt raze egale.
Eu îţi vorbesc despre mine,
iar tu întelegi;
tu îmi vorbeşti despre tine,
eu te retrăiesc şi mă transpun.
Azi, iubirea mea te va purta pe tine,
iar mâine,
iubirea ta mă va purta pe mine.
Tu devii eu şi eu deasemni sunt cu tine.
Suntem suflete care apar
şi unison...cântă ... și strigă;
suntem inimi
care pulsează cu ritmuri,
ordonând rezonanţa,
în simpatie,
întru’ schimbare,
reînnoire ,
toate,
în goana perpetua a speranței.
Creţu Ionel – 3 ianuarie 2013
53. L'effet papillion
Feriţi-vă!
Noaptea gândului,
alterare a scrisului,
amestec de litere,
masă amorfă,
alterare a cuvântului,
l'effet papillion,
bulgare de nea antrenat,
în rostogolire,
lume disolută,
la topire,
alterare a trupului
~ Cretu Ionel ~ 3 ianuarie 2013 ~
54. Aparenţe
Voi aveţi necazuri!
Eu nu mai am necazuri,
dar am numai necesităţi cu N mare.
Eu am perfuzii cu P mare;
la peste cincizeci de ani,
nu mai sunt soluţii.
Cât timp povestiţi de necazurile voastre,
eu odinesc,
atâta cât mă complac să fiu absent.
Priviti-ma “contre-jour”!
Am transparenţă,
am absentă de delimitare între exterior si interior;
intre piele si carne,
intre firavul întrezărit prin pijamaua descheiată
şi acel amestec de viscere,
mucilagiu,
pe care razele X îl pot face vizibil,
fraglant delict şi un verdict.
Eu am greşit mişcările,
mi se păreau penibile;
am dat înapoi şi m-am înfundat pâna la buric,
din cauza puterii literelor şi tot de aceia mă mai puteţi vedea.
Dincolo de aparenţe!
Care aparenţe?
“Dincolo de aparenţe” si
“aparenţele înşeală” nu mai au semnificaţie.
Daca stau nemişcat,
nu mai sunt de văzut,
de cunoscut,
de pupat,
de lovit.
Bilă de biliard, albă, nemarcată!
~ Cretu Ionel 2 ianuarie 2013 ~
55. Din rădăcină
În gradina casei mele e copacul,
cânta pe vremuri Aurelian Andreescu;
În gradina casei mele copacul,
în tânguirea lui,
când se lasă de pe o radăcină pe alta,
stând chezăşie,
îmi spune:
“Aminteşte-ţi, ei doi au fost fericiţi aici,
într-un loc doar al lor,
pentru ei doi.
departe de lume,
de legi omeneşti,
cu prezentul frenetic,
fugind de trecut.
El o iubea în felul lui,
ea îl iubea în felul ei !
Au readus raiul pe pământ:
Adam şi Eva,
dar fara sarpe,
savurând singuratatea,
plina de doar ei, cerul si pamantul.”
Nu am de ce să nu îl cred:
aşa a fost, este şi va fi!
~ Cretu Ionel ~ 2 ianuarie 2012 ~
56. România,
când scria
înainte,
pe “Maşina de paine”,
ca şi pe
celelalte, adiacente,
din
“Mahalaua dracului” a lui Luchian,
Mântuleasa
lui Eliade,
şi peste tot în micul Paris,
Romania scria cu pantaloni cu creţuri,
cămăşi cu arnici,
brâuri roşii, căciuli ţuguiate,
veste cu găitane ,
cizmuliţe cu tocuri înalte şi vârfurile cât o băncuţă,
cu armonică, cu
"Valsul lui Victor Talianu":
"Iubeşte-mă,
Veto, pe mine,
iubeşte-mă, că sunt nebun;
căci cin’mă pusă pă mine, să maltratez amor cu
tine"....
şi cu „cine te-a
facut pe tine,
Tudoriţo nene”....
România mai scria cu broaşte si clanţe,
la nea Alecu pe Lipscani,
cu sandale romane la cizmaria lui Vasilică de la pasaj,
cu parfumul teilor de peste tot,
cu bancile Cismigiului ,
cu felinare, pe la colţuri, la Colţea....
cu flori în Chirigii...
şi Romania scria
mai mulţi cai şi caruţe decât automobile,
dumneavoastră-
între prieteni,
dumneata -între
iubiţii amorurilor,
pravălii pentru
numai rochii si fuste,
la femei- pantaloni
nici zare...
mai scria cu
giamgii, iaurgii si bragagii,
florarese la
oboruri,
cu bunii si
străbunii noştri...
astăzi voi stiţi cu
ce scrie Romania,
dar în niciun caz,
nu scrie cu
parfumul florilor de pe alei
şi culorile de
altădată s-au terminat......
s-au
dus pentru totdeauna şi nu se mai întorc...
Creţu Ionel ~ 4 februarie 2013
57. o ploaie
ştirile au anunţat ploaie extinsă ...
anticipez:
cer cu nuante de cenuşiu, cade în trepte,
cutie de rozonanţă cu grif colosal, tocit, de vioară,
cu patina timpului,
sprijinind o bază de pământ multicolor....
coborând aerul dens şi el galben...
nu se ţine seama de duminică,
3 februarie 2013,
ci de cum vrea Domnul să dea...
puzderii de ochi plânşi se revarsă
în forme pure, pere monadice licărinde în cuprins,
minuscule curcubee...
se sparg cu înfloriri, artificii pe soluri,
pământuri, pietre, asfalturi,
zdenţuind o pânză de praf,
pulverizat din imensul smarald
bucuria mea: gânduri, căutări ieşiri spre echilibru;
nu trebuie sa fac nimic,
ci doar aştept ce vine de la Domnul....
bucuria
dicotiledonatelor şi a cucurcubitaceelor : prefigurari de licăriri;
toate la vremea lor...
Cretu Ionel ~
duminică 3 februarie 2013
58. un ochi, o lacrimă, un suflet
un ochi a izbucnit o lacrimă;
lacrima şi-a făcut
loc în lunula ochiului
şi când aceasta se
va umple,
din alte lacrimi,
din prea-plin,
şiroirea va îtreţine
o durere;
e o eliberare a sufletului...
e bine,
e seva a
sufletului,
încă nu s-a
uscat...
Creţu Ionel ~ 4 februarie 2013
59. ei, da! şi ce-a vazut poetul?
Mii de ochi de
pretutindeni au privit,
insă poetul a văzut
valul enorm si inform,
aspiraţii şi
nelinişti ale delirului;
rostogolirea-n
vârtej, învolburare a vijeliei,
condensare a materiei plastice în cuvinte.
Asta a văzut!
Cretu Ionel ~
noiembrie 2013
60. pictează, suflete, fii viu!
o suflete!
lăsat-ai din mâna
ta să-ţi scape culori,
din purul raiului
ceresc,
curgând toamnă...
fluid multicolor,
îmbibă-n miliarde de ochi miraţi,
spectacol grandios,
bucurii revărsate din paharul clipelor!
cum să oprim? Cum să pecetluim?
o, dacă am închide pentru totdeauna pleoapele,
stăvilind noianul de albastru, purpuriu şi auriu...
un curcubeu!
înainte, devreme, primăvară...
se deschid mugurii poeziei;
poeţi uitaţi în gânduri se redeschid,
se recompun în strofe de noi rime....
noua tinereţe,
prelinsă pe scurgeri de toamnă... de iarnă,
cu vene voluptoase,
înflăcărări de patimi,
braţe marmorii şi mii de centuri verzi,
aurii ... purpurii....
nicio sămânţa nu se pierde,
fiecare cu soartă ei misterioasă, de carne...
seminţe de gânduri îndeamnă,
precum grauntele de mei,
scornit de Leonardo Da Vinci,
când ruga furnica din poveste:
”- dacă-mi faci plăcerea de a mă lăsa să mă bucur
de a mă naşte,
eu iţi voi dărui o suta de alte grăunţe din mine!”
mulţumim Doamne,
dătătorule de viaţa,
pentru daruri
~ Creţu Ionel ~ 3 octombrie 2012 ~
61.
petrecerea Alesului
au intrat
toţi…
sicriul de cristal...
alături, în picioare, femeia cu chipul de zăpadă...
durerea năvalnică le invada sufletele,
o rafală,
cutremurându-i până în fibrele cele mai adânci
ochi aţintiţi spre alesul Vieţii şi al Morţii:
zâmbet infinit lumina faţa lui...
infinit şi distant ca spectrul solar al gheţarilor,
ca nimbul aştrilor...
....a iubit viaţa
nu-l puteau privi prea mult...
inimile, cu o uimire şi o spaimă îi făceau religioşi...
primeau revelaţia unei taine divine
zvâcnet săltat, în acelaşi timp şi trupul a fost ridicat...
au simţit în ochi o strălucire,
şi acelaşi nod în gât...
au şovăit să pună capacul,
fermecaţi de zâmbetul infinit al poetului,
şi faţa de zăpadă aplecată
deasupra-i,
apariţie supraomenească a iubirii şi a durerii...
clipa fu egala veşniciei.....femeia dispăru...rămase doar
zăpada
cerul apăsa asupra drumului mâlos şi de piatră,
linişte desăvârşită,
demna de Acela,
care transformase într-un cântec nesfârşit forţele
Universului,
din respect pentru oameni...
egali în emoţii împrăştiară manunchi de lauri,
cu nervuri pronunţate,
pline de aromă triumfală...
natura amorţită,
îmbia copacii să făurească muguri noi,
în lumină,
în murmurul izvoarelor ascunse.
Cretu Ionel
~ 7 februarie 2013
62. suferinţele
Muzei
se stinse
brusc ironia hilară,
adresată
sieşi în ultimele-i cuvinte…
păru că…
încă se cufundă în gânduri…
cu capul
plecat,
trupul,
o
contracţie convulsivă,
consecinţă
a încordării extreme a spiritului,
încearcă să
descopere analogii secrete…
să lege…
imagini
multiple…diverse, apăreau în intervale iuţi,
extreme de
iuţi…fulgere,
dispărând
ca şi cum nici n-au fost…
un chin…
să
descopere măcar una din liniile maxime…
un cadru,
să-i cuprindă creaţia …
vibrantă
frenezia lui…
muşchii
obrazului îi tremura pielea de peste tot…
Muza îl
privea cu spaimă,
tremurând
ca o vrabie ţinută în palmele făcute inimă…
o durere
reflexă,
nedeosebită
de cea pe care ar fi simţit-o,
dacă el ar
fi întins, în faţa ei, o coardă de arc
uriaş…
îl simţea
foarte departe de ea
şi se
simţea vinovată…
coborâse
din braţele ei,
străin,
indiferent
faţă de tot ce n-ar fi fost gândul lui…
asta o
durea!
Cretu Ionel
~ 6 februarie 2013
63. aştept
aştept
aştept să
văd o grădină…
căţărată
într-un piersic înflorit,
înconjurată
de o înfăşurătoare ,
ţesătură cu
fire spectrale,
pânză din
razele lunii!
atunci voi
ieşi şi voi striga:
- primăvară! e primăvara din viaţa mea…
dar…
până
atunci,
piersicul
este un piersic…
ca atâţia
alţii..
fantomatic…
sinistru şi fatal
Cretu
Ionel~ 6 februarie 2013
64. că doară, vine!
cu gând de
primăvară,
scriu pe cer,
odată cu mersul
soarelui
şi cu geometria
stelelor,
un calendar,
ce eu,
doar mi l-am imaginat…
e mai puţin înselător pentru treburile sufletesti,
decât almanahul cela de pe noptieră…
nu rareori îmi vesteşte ninsoare sau moină,
dar sufletul nu le recunoaste…
el vede înflorit de piersic…
chiar şi-n zburlitura spicului de zăpadă în ploie,
când voi vede cu sufletul cerul negru de rândunele,
unghiul negru de cocori,
cu vârful spre mine,
zic:
a venit vremea de încolţit!...
apoi, de înflorit!….
- e primăvară! strig…
e o statornicie a drumului vechi,
cu început de la marginea cerului,
înainte de vreme…
…ei, şi atunci, sunt vrednic de crezare:
- atât şi nimic mai mult fraţii mei, călători în
timp!
Cretu Ionel ~ 7 februarie 2013
65. Speranţa din visul Doamnei
(Ilenei Vulpescu,
întruchipare a artei conversaţiei)
Iernând într-un
bob, în nesomnul seminţei,
Cum iedul de ciută
în veghea de mamă,
Vadul de dor, stea,
ghid în calea credinţei
Ne-a îndreptat, strâns, lânga tâmpla ta , doamnă!
Mistuiţi de iubire, artă, cuvinte,
Ce ard într-o limba de dor, ca o rană;
În câmpul de suflet e vara fierbinte,
Iar lacrima-i roua de sânge...pe geană...
În miezul seminţei cu-aroma de pâine,
Ideile voastre .... difuzii pe ape
Dând visului plin,.. devenirea de mâine,
Ce-aduce iubirea din noi mai aproape...
În oaza lărgită de suflul tău doamnă,
Ale voastre creaţii, artă, cuvinte,
Opera vastă, smerită-n icoană
În zâmbetul vostru cătăm... de parinte!
Cretu Ionel ~ 6 februarie 2013
66. Scrisoare către o Doamnă
(Ilenei Vulpescu)
stimată Doamnă,
mărturisesc că în zile lungi de toamnă,
eu crud, neliniştit ca un căţelandru,
cu lumina ascunsă,
adormeam capul pe “Arta conversatiei”,
pradă de razboi,
cuvenită pentru vitejia dovedită la o coadă,
asemanatore cozilor de pupat moaşte,
de azi….
aşa a fost atunci când eram eu crud şi fălos,
nevoie mare,
între amicii mei de lecturi superbe…
meritul meu? am găsit, cu greu,
dar am găsit,
această pâine proaspătă,
cu pagini,
uneori lipite şi mirosind proaspăt, a teasc…
citeam ,
în grabă,
înghesuind bagaj de lungă durată în timp,
fructuos…căci s-a adeverit!
ochii mei omeneşti, de atunci,
ca nişte mâini lacome, apucătoare,
primeau “Arta conversatiei”,
un asemenea spectacol de frumuseţe,
de înţelepciune,
dar şi de bucurie,
încât,
cu egoism,
gândeam atunci…
că pleopapele ar trebui să se închida pentru
intotdeauna,
cu cifru,
şi să rămână aşa, pecetluite…
dar,
mai ieri,
pe neasteptate,
mi s-a deschis mugure de poezie
şi toate braţele împietrite
şi toate legaturile,
centuri verzi,
s-au deschis larg…
o saturaţie a atins un modest grad de intrare în
viaţa artistică…
pleoapele ce au ferecat frumuseţi,
s-au deschis,
cutie a Pandorei,
dar a îngerilor…
nu e de mirare:
în spiritul activ ca şi în terenurile fertile,
nicio sămânţă nu se pierde…
poemul trebuia să se ivească… la momentul oportun,
cerând impetuos expresia artistica.
...o, imi staruie in minte o mirare şi o întrebare!
ce soartă misterioasă şi dreaptă guvernează lumea
mentală?
trebuie să vă respect,
trebuia respectat acel prim germen,
ca să-l simt azi răspândindu-şi în mintea mea
virtutea lui, multiplicată….
consider ca mi-aţi lăsat plăcerea de a mă bucura,
dorinţa de a mă naşte,
de a renaşte pentru a dărui şi eu grăunţele din
mine…
şi de aceea va admir,
şi respectul meu nu încape într-o margine…
aţi făcut din conversaţie o artă,
aţi lucrat la ea cu degetele spiritului,
puternice,
mai puternice decât acelea care frâng fierul…
şi de aceia… nu pot… nu trebuie şi nu vreau să vă
uit!
Creţu Ionel ~ 6 februarie 2013
67. Sappho
arcuşurile subţiri,
lucind aidoma unor
baghete magice,
se-nălţau şi
coborau deasupra corzilor,
mişcare alternantă
…
atunci , parcă o şi
văd pe Sappho:
dreaptă,
lujer legănându-se
uşor,
versul în ritmul
armoniei în surdină
cum să-i reziste iubitul
antic?
voi ştiţi ce
prospeţime avea...
trupul ei tânăr în
ton cu vocea-i?
sprinten şi robust,
strălucea prin
ţesătura rochiei,
flacără prin
diafanul şlefuit…
în jurul ei,
un nimb alb…
arcuşirile,
ridicându-se şi
coborând în jurul acestei fiinţe aprinse,
păreau că extrag
notele,
din muzica ocultă a
versului ei,
cuprins în ea…
o , dacă am fi
putut vedea ce a văzut amorezul ei,
când buzele i se
rotunjeau,
puritatea şi
puterea glasului ei,
şi întreagă ei
fiinţă,
ca şi când ar fi
fost o statuie de cristal,
iar în interiorul
ei,
profilându-se vâna
unui izvor viu!
pe drept cuvânt,
nepotul veşnicului nemulţumit, Solon,
care spunea ca
poezia e singurul lucru ce nu i-a reusit,
Esecestide ,
găsindu-i un vers despre Sappho, a ajuns să exclame:
”Acum chiar că pot
să mor !”,
ea a fost,
ca antonomază,
‘‘ poeta’’,
așa cum și Homer a
fost “poetul”...
~ Cretu Ionel ~ 7
februarie 2013
68. Iarna
mea
Pe masa mea, zăpadă
fină,
Găsindu-se de prin
gradină,
S-au adunat steluţe
pure
Tăcere rece, să
îndure.
Învolburarea diafană,
Ce plimbă neaua ca pe-o pană,
Legările, tip Van der Waals,
O mână într-un pas de vals.
Conjug un abur, de ţigară
Cu frumuseţile de-afară
Şi cu gutuia din fereastră
Lângă muşcatele din glastră
~ Cretu Ionel ~
69. Elegie
Retras în
mine însumi şi nu arareori,
Precum
vorbeau romanii de-acel “taedium vitae”…
Resimt
tristeţi… mocnite, băltire în scursori,
Pelin amar
şi viaţa-mi… petale ofilite.
Chiar
petrecând, răsfăţ, între femei galante,
În cercuri,
unde-n “spirit”, bărbaţii se întrec
Şi eu, în
conversatii, am vorbe elegante,
Întors în
mine însumi, dezgustul îl încerc.
De aş fi
fost mai tânar, aş plânge plictiseala,
Amărăciunea-n suflet, ca pe-un amor
pierdut
Când fata
cea iubită, gingaş mi-a pus zăbala…
Dar chinul
vag, adesea, e greu de cunoscut.
De ciudă
m-adâncesc în gânduri dezlânate
În jilţul
de la sobă, îngrop faţa în mâini
Şi leneş…
învârtesc orice banalitate
Ce
cugetu-mi cuprinde, toate, deşertăciuni.
În ochi mi
se perindă fireştile-anotimpuri,
A lor
zădărnicie, de-o viaţă, adunată;
Un gol
imens, plimbat alene… în răstimpuri...
Cu mori de
vânt… spuneţi-mi ! Cin’- poate să se bată?
Iluziile
adesea mi-au înşelat seninul,
Căci fără
veste-asaltul de vârstă te cuprinde…
Ici colo
câte-o boală, dar toate-aduc veninul,
Şi…
buf! În nefiinţă, mă-aruncă! Mă
surprinde!
Deci netedă
oglindă e viaţa, nemişcată
Şi
străvezie până-n tainice ascunzişuri,
Iar eu în
luntrişoara, deoadată răsturnată,
Mă-înec,
singur în moarte şi-acolo văd nimicuri.
Cretu Ionel
~ 8 februarie 2013
70. transfigurare
mă crezi puţin
nebun, nu-i aşa?
iţi amintesti de
seara aceea,
pe furtună,
când m-am întors de
la "Trocadero"?
cât de bună ai fost cu mine, iubito!
ca o cloşcă m-ai învăluit pe mine atunci,
un neajutorat, în transă!
dar şi eu.... ce stare de spirit!
cu puţin înainte, pe podul Glina,
descoperisem un Motiv;
transpusesem în note cuvântul Elementului...
ştii ce-i ăla un Motiv, nu?
un mic izvor din care pot lua naştere o mulţime de
fluvii,
o mică sământă,
din care poate naşte o cununa de păduri,
o mica scânteie care poate da naştere unui lanţ de
incendii, fără de sfârşit:
un nucleu de ADN,
generator al unei infinite forţe...
iar pentru un creier activ,
cea mai mare bucurie este să se declanşeze o
asemenea energie...
reactie în lanţ...
......bucurie... da!
şi chiar spaimă,
cateodată,
draga mea prietenă!
Cretu Ionel ~ 12 februarie 2013
71. nelinişte
trecutul...
realitate, când
iluzia timpului dispare;
măreţia însăşi a
concepţiei te cutremură...
cauţi în jur...nelinişte
scrutezi orizonturi...
întrebi lucrurile mute,
o invocare a unui "help!"...
speri un mesaj...
rămâi timp îndelungat în tăcere,
pe spate,
cu ochii închişi...aşteptând
Cretu Ionel ~ 12 februarie 2013
72. paradis
caut
petecul de umbră,
de refugiu,
să mă
sustrag curiozităţii supăratoare…
aşteptarea
devine din ce în ce mai anxioasă
aştept un
strigăt imens…
zbatere de
meduză de necuprins…
să se
ridice în jurul zidurilor exterioare ale Pământului,
reverberaţia
să spargă…
cercuri din
ce în ce mai mari,
până la
infinit…
până în
cerul iluminat,
ca un
reflex de foc….
arderea de
tot,
cât o
bucurie infinită,
să distrugă
noaptea,
s-o înece…
să rămână
un tot,
nemarginit
anadiomen…
iar o
rasuflare vehementă,
surprinzătoare,
să dilate
toate piepturile voluptoase,
o
supraabundenţă de viaţă senzuală…
în final, o
dănţuire generală,
pe un imn
de glorie,
urmat de
supremă aclamaţie orgiacă….
lumea să se
golească,
descătuşare
împinsă până la incoştienţa de nevinovaţie…
nimeni nu
mai are nimic de plătit….de pierdut,
oftatul de
uşurare să adeverească…
“digurile
edenului mult râvnit,
s-au
deschis larg,
ca nişte
colosale balcoane, darnice în ale veşniciei…”
Cretu Ionel
~ 11 februarie 2013
72. mi-e
dor
mi-e dor de tine,
de atunci,
când nu te cunoşteam
şi doar în gând şi în vis te plăsmuiam!
mi-e dor de părul tău,
de atunci,
negru,
lucios si-n bucle risipite,
în rama gândului meu,
un colaj,
o expoziţie “Hartung”,
unde
pereţii erau acoperiţi de umerii tăi goi,
pe care, ca
un drogat,
îi vedeam
peste tot, multiplicaţi…
mi-e dor de
acea stare halucinantă !
mi-e dor de
tenul tău curat şi mat,
de atunci,
ca o
marmură antică cu reflexe palide,
galbene,
dar
luciose,
de
chihlimbar!
mi-e dor de
ochii tăi cenuşii închişi,
de atunci,
minunaţi,
triumfători
ca oţelul,
pupile
tivite de un arc negru!
mi-e dor de
tine,
de atunci,
când niciun
palmier nu s-ar fi putut asemana cu talia ta mlădioasă!
mi-e dor de
tine şi de mine,
de atunci,
când noi nu
ne ştiam unul pe celălalt,
decât numai
în ceea ce vedeam şi ne desfătau simţurile,
iar
gândurile noastre erau amestecate
ca şi lenjeria
aruncată-n pripă,
când eram
furaţi de patimă!
mi-e
dor…draga mea, dar te-am închis în mine,
de atunci,
şi-i de
ajuns să închid ochii ca să te revăd!
Cretu Ionel
~ 11 februarie 2013
74. la
siloz
pe imaş în
pantă lină ici si colo, maci şi orz,
risipiţi,
fără de vină, ce căzură ca şi-un goz,
stau de
veghe-n seară lină, rezemând vechiul Siloz
jos în
vale.. e Fileştiul, mărginit de Combinat…
stuf în
balta cea cu peşti, văd Cătuşa-n înserat
stau de
veghe în popas, răsucind gânduri răzleţe
nu mai pot
face un pas, toate-mi par în loc, inerte…
tot în jur
mă invadează… fum umed şi cenuşiu,
turnuri ce
în cor veghează, iar deasupra-i stacojiu;
ameţeală ,
sunt în vrie, ca şi un bolnav febril;
aceasta
monotonie o resimt, tiptil… tiptil…
când
deodată, urlet vine de departe, răguşit
în port
şuieră vapoare…care-ncet, s-au potolit
cu blândeţe
cânt’-un flaut, doar de-acum ce s-a pornit…
jale-n nota
lui, aud…aerul s-a moleşit
sunete
cu-ntârziere, plutind leneş, dar cu şarm,
parca-s frunze în cădere, toamna,
părăsind un ram
şi-n
neliniştea pustie, scurgerea de timp, evoc..
toropeală-n
agonie, abur, abandon… şi smog;
dacă asta-i
poezie, cu cenuşă şi cu
scrum,
starea
mea-i melancolie, tristă cu ceva parfum
Creţu Ionel
~ 15 februarie 2013
75.
metafizică
se aude un
legănat…
balans în
ritm de catilenă şoptită…
mamă… îşi
adoarme pruncul…
pe melodie
de la strămoşi;
şoapta ei
tutelară domină zumzetele ameninţătoare;
deasupra,
stele ard pe fâşia de cer…
undeva ,
mare lucrare în deşert:
vântul
schimbă dunele,
iar dincole
o mare zbuciumată…
…undeva
inima unui erou suferă,
aşteptând
moartea
şi totuşi
leaganul se balansează…
şi totuşi
vocea mamei invoca fericirea …
iar tu… fii
conştient!
într-o
clipă poţi aduna, în spiritual tău,
totul ce
tremură,
plânge,
speră, doreşte, delirează….
imensitatea
vieţii…
dintr-o
dată…aceasta condensează…
cu o
sublimare atât de rapidă,
încât ai
crede că o poţi cuprinde într-o vorbă..
care?
care?
cine o va
spune vreodată?
Cretu Ionel
~ 16 februarie 2013
76. Palatul
Navigaţiei
Dunăre, în rare
clipe, pustie,
fluviu cu oglindire
de linişte şi poezie…
cât mai încape în
tine?
în dimineţi magice
te umpli cu cer verde si stele muribunde,
apoi dunga roşie a Soarelui
de pe punte de barcă cu miros de catran şi mâl
verde,
în geana ochiului intră primul monolit din beton
armat al ţării,
mesteşugit la unamienouasutedoisprezece de Petre
Antonescu ...
un palat,
Palatul Navigaţie...
...ce om a fost acest ahitect,
Petre Antonescu, acest român verde!
aparenţa aeriana...un nor modelat, verzui, aşezat
pe apă;
în crepuscul, umbra, pare a fi catifea în tremur de
vălurele...
frumuseţe magnifică şi moale;
opera o descoperi ochiului,
străpungând adâncimea catifelei ...
apar mai întai liniile arhitecturale,
ritm de graţie şi de forţă;
spre culmea gălăgioasă, pescarusii....
aceşti vestitori ai furtunilor,
pun emblemă vieţii nobile de navigatori...
mareţ si bătrân palat!
să nu vrei,
şi tot simţi cum persistă în el necesitatea de
contact afectiv;
timpul a impregnat esenţă atât de violentă,
încât îţi dă ameţeală...
şi marea lui inimă... palpită încă...avântul sau,
uriaş!
şi deasupra lui,
cerul se înflacareaza sub suflarea aurorei,
recunoscându-l
bătrână stâncă roasă de vremuri,
mai simţi veselia pescăruşilor?
de emoţie, în jurul ochilor, ca o rouă, simţi un
cerc de raceală sărată
Creţu Ionel ~ 14 februarie 2013
77. Iubirea Ascetului
Iubirea mea pentru tine,
femeie,
e doar iubire!
Mă tem de flacăra ochilor tăi,
de văpaia farmecelor tale,
de atingerile tale electrizante,
de curbele perfecte.
Darurile tale....
toate-mi produc dezastre
şi de aceia te privesc doar cât o sclipire,
ferindu-mă de mai mult,...doar o clipă...
pe care s-o închid,
cum ai trage storurile,
înainte de mă cuprinde valul de reacţii...
un tsunami...cu lavă de neoprit..de nestăvilit...
cu întunecare a conştiinţei,
când nu mai răspund de mine,
când îşi fac loc,
în partea mea organica,
în sângele meu,
toate jivinele pământului.
Iubesc doar iubirea
şi las la o parte mişcările,
devenindu-mi penibile...
ca o dezordine...
ca o mișcare browniană....
aşa cum a definit-o acel botanist,
Robert Brown.
Ramâi aşa iubire... nu mai mult!
Cretu Ionel ~ 17 februarie 2013
78. vraja iubirii
erau
acolo…în iarbă,
animalele
mândre,
fiecare
îmbrăcat în culoarea celuilalt;
plini de
amintiri confuze a unor origini îndepărtate,
o Elenă…
o Elena din
Troia…un Paris
uşor uimiţi
de căldura razelor…
uimiţi şi
înflacăraţi de o febră uşoară
se auzeau
vorbind despre lucruri vii,
despre
vigoare, agilitate, virtuţiile sângelui
şi se
vedeau acolo,
aproape de
pământ,
în mireasma
ierbii,
aplecaţi,
mângâind cu
putere… pielea şi oasele,
bucurându-se
de contactul celor două trupuri generoase,
participând
cu cruzime delicată,
la ceia
ce-şi reprezentaseră,
de mii de
ori,
în
născocirile imaginaţiei
simţeau
izvorând din rădăcinile substanţei lor,
sentiment
de bestialitate primitivă…
iluzia unei
lente metamorfoze;
ea şi el
fără o parte din conştiinţă umană…
au devenit
fiică şi fiu ai Naturii…
amândoi, o
forţă ingenuă,
de scurtă
durată de viaţă sălbatică…
tainic
mister al fiinţei,
condensat
doar într-o oră de vrajă, îngăduită!
Cretu Ionel
~ 16 februarie 2013
