Mahatma Gandhi, cum l-am cunoscut

de Lucian Blaga, în "Izvoade".

Era în anul 1931, pe la începutul lui decembrie. Un început de iarnă, cu întîile neguri grele, ca de lapte. Mă găseam de vreo cîţiva ani în vechea cetate a Bernei, capitala Elveţiei, unde împrejurările şi capriciile sorţii mă obligau să fac serviciu de secretar de presă, pe lîngă legaţia ţării noastre. Trăiam încă în timpuri moi, de relativă linişte, deşi mulţi dintre cei ce ne învîrteam prin treburile diplomaţiei întrezăream tenebrele, ce se ridicau în zarea continentului şi a lumii. Viaţa paşnică, aproape nepătată de evenimente, a medievalei Berne, îmi convenea din cale afară, căci îmi crea, prin graţia unei armonii prestabilite, condiţii nespus de prielnice preocu-părilor literare şi filozofice, cărora începusem să mă dedic cu totul. La intervale aproape calculate, cîte o vizită doar la vreun prieten elveţian, la cutare scriitor sau profesor universitar, întrerupea monotonia de obicei ploioasă şi numai foarte rar senină, dar atunci în adevăr minunată, a calendarului şi a peisajului.

Coboram adesea spre albia Rîului Aare, cu ape cînd foarte verzi, cînd foarte albastre, cu ape în care ghiceam culori aduse din cerul gheţarilor sau din cetina brazilor. Pasul mi se oprea de la sine, ca într-o procesiune rituală, lîngă bîrlogul urşilor. S-a făcut cîndva în timpuri de legendă că ursul a devenit totemul cetăţii. şî animalul sacru stăruie de atunci în stema Bernei, ca şi pe frontispiciul Primăriei. Nimic mai natural prin urmare decît ca oraşul să întreţină cu o pensie viageră cîţiva urşi aievea, de noroc, mari cît nişte sarcofage de bazalt egiptene. Intr-o groapă rotundă, enormă, cimentată, urşii se dau în spectacol şi publicul îi alimentează cu morcovi, sau îi priveşte de sus în jos cu evlavie, parcă ar privi cel puţin în subterana Domului Invalizilor de la Paris. Aici, în preajma refugiului de duminică al bravilor berneji, mă întîlnesc într-o după amiază, cam pe neaşteptate, cu prietenul meu Hugo Marti, spiritualul scriitor elveţian, care, cîţiva ani mai tîrziu, s-a sfîrşit aşa de tragic. Marti fusese cîndva, pe la începutul celuilalt război, în România, şi a scris şi două cărţi cu amin-tiri din ţara noastră. Se apropia zîmbind: „Sînt sigur că le-ai fluierat o doină, dar urşii n-au reacţionat. Ceea ce dovedeşte încă o dată că memoria nu e ereditară”, mi-a zis, scoţîndu-şi pipa din colţul gurii, „D-ta şi urşii sînteţi singurele fiinţe carpatine, aici, în oraşul nostru”. „Da, e adevărat, aproape că uitasem, îi răspund eu, urşii ăştia au fost aduşi aici din Ardeal. Probabil acesta e motivul secret pentru care mă plimb aşa de des pe-aici, sînt în căutare de compatrioţi”. „Ştii că mă gîndeam tocmai la d-ta, continuă Hugo Marti, ţi-am pregătit o mică surpriză”. „Sper să fie plăcută, fu replica mea, ca toate surprizele pe care obişnuieşti să mi le faci”. Într- adevăr, Hugo Marti nu scăpa nici un prilej să-mi facă traiul cît mai agreabil cu putinţă, sub norii seculari ai Bernei. „Ştii că Mahatma Gandhi vine în Elveţia, şi îţi voi oferi ocazia să-1 cunoşti, se grăbi să adauge Marti. Na-nu, was sagen Sie dazu ?” Ştiam că Gandhi sosise, pentru scurt timp, la Londra, unde fusese, cu multe stăruinţe, invitat de Guvernul Britanic la o conferinţă pentru pacificarea definitivă a Inzilor. Aflasem din ziare că Mahatma Gandhi, înfrîngîndu-şi o justificativă aversiune faţă de civilizaţia apuseană, s-a lăsat înduplecat la acest gest de sacrificiu, şi că venise pe bordul unui mare vapor englez, unde trăia într-un cort, pentru a nu-şi întrerupe felul vieţii. După unele informaţii, îşi luase cu el, în alaiul de rigoare, şi cîteva mărunte cornute, căci nu se alimenta decît cu legume şi cu lapte de capră. Se poate însă ca această informaţie s-o fi citit într-o revistă umoristică. Oricum, conferinţa de la Londra a luat sfîrşit fără vreun rezultat mai vizibil şi nici comunicatele trîmbiţate nu prea îngăduiau să se întrezărească o nouă lumină în răsărit. Vestea lui Hugo Marti că Mahatma, marele spirit, va trece prin Elveţia şi că voi avea posibilitatea să-1 văd mi s-a părut însă o glumă de colţ de stradă. „Cu alte cuvinte, conferinţa de la Londra s-a încheiat fără soluţii”, încercai eu să scap puţin din perplexitatea în care prietenul mă adusese cu noutatea sa, care totuşi mă intriga. „Da, şi Gandhi soseşte peste 3-4 zile la Lausanne, unde se întîlneşte cu Romain Rolland, şi unde va ţine, probabil, o conferinţă pentru o seamă de invitaţi din întreaga Elveţie”. Din momentul în care Hugo Marti s-a hotărît să pronunţe numele lui Romain Rolland, scriitorul francez, care scrisese o faimoasă carte despre Mahatma Gandhi, vestea ce mă nedumerise adineaori nu mi s-a mai părut chiar de domeniul fanteziei. „Aşadar, vine Gandhi, zic eu căzînd pe gînduri”. Şi Marti continua să-mi precizeze programul: „Nu-i aşa că vei merge la Lausanne? Am şi vorbit cu librarul X, să-ţi rezerve un loc şi să-ţi trimită o invitaţie”. Auzind de librarul X, am pufnit în rîs, manifestîndu-mi de astădată, fără înconjur, toată neîncrederea. Căci librarul X era proprietarul unei foarte cunoscute librării de la Berna, în vitrina căreia nu se găseau decît cărţi şi reviste „nudiste”, şi fotografii de un gust foarte îndoelnic, menite să aţîţe în trecători nostalgia unui rai pierdut. „Ei da, înţeleg neîncrederea d-tale, adaugă Marti surîzînd, dar nu ştii că librarul X nu este numai un fervent al nudismului colectiv, ci şi un mare admirator al lui Gandhi şi că se găseşte chiar în asiduă corespondenţă cu Ma-hatma”. Şi eu, glumind: „În cele din urmă, de ce nu ? Nu e şi asceza un fel de nudism, un nudism al spiritului? De altfel, să nu uităm că şi Gandhi umblă aproape gol!” N-au trecut 24 de ore şi am primit invitaţia, frumos tipărită, de a pleca la Lausanne. M-am simţit chiar uşor măgulit, ţinînd în mînă una din cele numai cîteva zeci de invitaţii, ce s-au distribuit în întreaga Elveţie. A doua sau a treia zi, plecam la Lausanne cu trenul special, care aducea de la Basel şi de la Zürich pe ceilalţi poftiţi la un singular praznic al spiritului. De la Berna nu plecau decît vreo 5 inşi. Reţinut de alte urgente chestiuni, Hugo Marti nu putuse să vină, dar m-a însărcinat să-i raportez cu de-amănuntul pentru suplimentul literar al unui ziar local, al cărui redactor era. Nu-mi aduc aminte că trenul care grăbea de la Berna la Lausanne să fi fost prea aglomerat. Stam în completă izolare la fereastră, mai calm chiar decît taciturnii elveţieni, şi încercam, prin ceaţa de decembrie, să desluşesc ţara de sus a Bernei, cu linia zigzagată a piscurilor Jungfrau şi Monch, dar peisajul nu voia să se dezvelească. Mă pătrunsese o uşoară toropeală, iar cîmpurile şi pădurile prea ştiute, nu-mi mai reţineau privirea. Absorbit de alte depărtări, mă gîndeam că peste 2-3 ore am să văd figura acelui om, care izbutise să creeze cea mai mare mişcare politică spirituală pe care Istoria o cunoscuse pînă atunci. Două-trei sute de milioane de oameni stăteau la spatele acelui omuleţ, care întîia oară în Istorie încerca să facă Istorie fără violenţă. Aş fi vrut să pătrund secretul miraculosului răsunet pe care 1-a găsit Gandhi în massele haotice ale poporului indic. Şi-mi spuneam că Gandhi trebuie să fi nimerit cea mai justă formulă pentru declanşarea unei mişcări politice în India. Gandhi iniţia o politică ce izvora de-a dreptul din spi-ritul metafizic al poporului. Să porneşti de la pasivitate, ca stare legitimă a existenţei şi să întemeiezi pe această stare şi credinţă perspectivele unei acţiuni de dezrobire, iată un lucru extraordinar, care e cu putinţă numai în India. Într- adevăr, filozofia indică manifestă tendinţa de a exprima existenţa în funcţie de ne-existenţă, încît paradoxul lui Gandhi, care clădeşte o uriaşă acţiune politică pe principiul pasivităţii, se lămureşte pe fundalul de totdeauna al spiritualităţii indice. S-a spus că mişcarea lui Gandhi porneşte de la principiul tolstoian: „Să nu te opui răului, să nu răspunzi răului prin rău!” Fireşte că Gandhi însuşi se lăsase cîndva în tinereţele sale impresionat de doctrina tolstoiană, dar în cele din urmă, această doctrină a devenit aşa de fertilă în India, din pricina că mentalitatea indică, gîndirea filozofică a acestui popor, înclina de la sine spre o atitudine de paradox, cum este aceea conţinută în doctrina politică spirituală a lui Gandhi. Între timp, trenul oprise într-o gară, fără să prind de veste.

Am ajuns la Fribourg, vechea cetate a catolicismului elveţian, cu ziduri roase de vreme, înalte, nespoite, spre rîu, care văzute dintr-o anume parte, îmi aminteau, nu ştiu de ce, nişte clădiri tibetane, pe care le văzusem cîndva, nu în realitate, ci în ilustraţiile unei cărţi de călătorie. Dar, se poate ca apropierea aceasta s-o fi făcut mai mult din pricina gîndurilor mele care colindaseră, adineauri, prin Asia. Staţia Fribourg împărţea în două drumul pe care de atîtea ori l-am mai parcurs plecînd de la Berna la Geneva, la sesiunile Ligii Naţiunilor. Negăsind alt reazem sub bătăile acelui ceas, gîndurile mă purtau iarăşi în altă parte. Mai degrabă decît îşi poate cineva imagina, mă găseam în mrejele unei în-trebări palpitante. ştergeam cu mîneca geamul uşor aburit. De ce oare filozofia indică a exercitat o atracţie evidentă tocmai asupra unor eminente spirite româneşti? Ţinînd seama de nivelul, de dimensiunile, de proporţiile interioare ale culturii româneşti, mi s-a părut dintr-o dată că nicăieri în Europa gîndirea indică n-a avut o înrîurire de aceeaşi calitate ca în România. În definitiv, în Europa, filozofia indică devenise o dată, pe la 1870, o efemeră modă, aceasta în foarte strînsă legătură cu filozofia schopenhaueriană, iar pe urmă, încă o dată, ea dobîndise o efervescenţă îndeosebi în Germania, la sfîrşitul întîiului război mondial. Date fiind însă masi-vitatea, bogăţia, forţa culturii germane şi apusene, moda indică, oricît de vie, rămînea în penumbră. Moda aceasta n-ar admite să fie caracterizată prin mari epitete, ea rămîne ceva periferic, nestîrnind vreun interes care să fructifice în chip vizibil spiritul european.

În marginea unor atari consideraţii, un vag sentiment îmi spunea că înrîurirea spiritului indic asupra culturii româneşti reprezintă întrucîtva un proces de altă natură. Mai întîi personalităţile, prin care un oarecare duh indic a pătruns la noi, sînt prin calitatea lor excepţională şi prin locul ce ele îl ocupă, ca şi prin momentul istoric în care ele intervin în procesul de formare al spiritului românesc, o chiezăşie că gîndirea indică a stîrnit la noi alte coarde, mai intime şi mai adînci. împrejurarea că poezia Iui Eminescu e străbătută nu numai întîmplător de motive indice, rămîne revelatoare în această privinţă. Din moment ce isvoade indice au fost asimilate de geniul poetic al lui Eminescu, substanţele străine ne deveneau consubstanţiale. Cert, la noi nu s-au scris în acei ani de chinuită lămurire interioară ai lui Eminescu cărţi în multe tomuri despre filozofia indică, cum se întîmpla în Germania, unde aceste tomuri se pierdeau în uriaşa producţie literară şi filozofică a timpului ca un rîu într-un imens deşert de nisip. În schimb, cîteva din motivele esenţiale ale gîndirii indice îmbogăţeau patrimoniul nostru spiritual prin creaţiile unui mare geniu al poeziei, destinate să devină o permanenţă inalienabilă. Prin asimilare totală, motivele de provenienţă indică au intrat în însăşi fiinţa noastră, de unde ele nu mai pot fi smulse decît distrugînd ţesuturi vitale. Oricum, astăzi nici nu ne-am mai putea închipui cum s-ar vorbi despre Eminescu, deci despre spiritul românesc, făcîndu-se abstracţie de aceste nobile şi fascinante infiltraţii răsăritene. Suprapusă unui ancestral fond mioritic, poezia nefiinţei face parte din structura eminesciană, şi ca atare ea a fost destinată să adauge o linie de particulară vrajă profilului spiritual românesc.

Că, în acelaşi timp, sanscrita îl interesa pe un filolog universal ca Haşdeu e lucru ştiut; îngăduim, însă, că aceasta ar fi putut să fie mai mult o treabă de om erudit. Cum se face, totuşi, că Haşdeu a scris şi acel Sic cogito, alăturîndu-se cu pasiune nimicitoare unei doctrine teozofice de obîrşie, de asemenea, indică? Cum se face pe urmă că un alt poet al nostru, Gh. Coşbuc, despre care se susţine de altminteri că ar fi un exponent nealterat al rasei, al ţărănimii noastre, s-a nimerit să fie aşa de preocupat de literatura indică, mai ales de epica Mahabharatei şi de poezia dramatică a Sakuntalei? A intervenit şi de astădată o inconcludentă întîmplare? Sau pentru a lua în primire şi nişte reprezentanţi mai recenţi ai literelor române – nu i s-ar părea oricui cel puţin curios să i se spună că un Ion Pilat a colindat prin meleaguri budhiste în prima sa tinereţe, numai aşa în vizită, fără de aleanuri, ca să culeagă nişte motive de inspiraţie cu care n-ar fi avut de altfel nici o legătură? Cine a văzut tinereţe fără de aleanuri? Eu, din parte-mi, mărturisesc că n-am umblat pe sub zările Vedelor şi, mai ales, ale Rigvedei şi prin toată filozofia indică, de care m-am ocupat, cu intermitenţe, în lucrările mele, numai aşa din trecere de vreme, ci dintr-o pasiune şi dragoste cu totul particulară, ce-o purtam spiritului indic. Să nu uităm apoi că una din cărţile populare care s-a bucurat de cea mai largă răspîndire în rîndurile mai de jos ale poporului nostru a fost „Varlaam şi Ioasaf”, o carte de origine indică. Lista indiciilor elocvente cît priveşte atracţia pe care gîndirea şi imaginaţia indică a exercitat-o asupra intelectualilor români permite desigur să fie mult întregită. Pentru mai tînărul Mircea Eliade, această atracţie s-a tradus în plecare reală spre India. Pe fereastra compartimentului privii iarăşi peisajul elveţian. Eram la o foarte energică cotitură, de unde surprindeai ambele capete ale trenului. În spaţiul amorţit şi mohorît nu era nimic ce m-ar fi putut împiedica să purced iarăşi spre alte podişuri, şi reveria şi-a reluat repede firul. Oare nu se manifestă, mă întrebam singur, în cele cîteva exemple, oricum o înclinare vagă, dar aparte a fiinţei româneşti? O analogie apuca să se înfiripe în mintea mea, o analogie la început cam firavă, apoi tot mai consistentă. Artiştii Germaniei de totdeauna, de la Dürer la Goethe, de la acesta pînă la Ştefan George sau la Hans Carossa, au fost toţi deopotrivă stăpîniţi de nostalgia italică. E o trăsătură a omului de miază-noapte, a germanului, acest dor al sudului. Neapărat că intră aici în joc un fel de apetit al fiinţei omeneşti de a-şi găsi întregirea sau complementul. Eminescu, răsfoind imnurile rigvedice, n-a fost cuprins de un apetit asemănător, adică de setea de a se vedea împlinit, prin ceva complementar? Nostalgia indică, aşa cum ea arde molcom în sufletul lui Eminescu, mi se pare înrudită cu nostalgia italică a lui Goethe. În afară de aceasta, Eminescu mai presimţea poate şi o secretă afinitate între fondul dacic şi modul spiritului indic. Scriind poezia întitulată „Rugăciunea unui dac”, Eminescu s-a simţit obligat să înzestreze sufletul dacilor cu o concepţie mai adîncă despre existenţă, dar, în căutarea unei viziuni potrivite spre a fi atribuită strămoşilor noştri, Eminescu n-a recurs nici la mitologia sau la înţelepciunea barbară a nordului, nici la înţelepciunea fără de prund a orfismului grec, cum poate că i-ar fi fost mai la îndemînă. Eminescu s-a hotărît să împroprietărească pe daci cu o concepţie indică despre lume şi viaţă. Şi dacă am voi să ne imaginăm o biografie a poetului nostru pe linia unei vieţi ce i s-a hărăzit, dar care dintr-un capriciu al fatalităţii, nu s-a realizat, am vedea pe Eminescu luînd drumul Indiei pentru un an sau doi, atît pentru rotunjirea superbă a personalităţii sale, cît şi pentru ca să uite pe Veronica sa, întocmai cum Goethe a luat-o spre Italia ca să-şi cucerească zenitul şi ca s-o uite pe Frau von Stein, în preajma căreia inspiraţia ameninţa să secătuiască. Intram acum într-un tunel după care numaidecît, de la o mîndră înălţime, se deschide priveliştea de necrezut a munţilor de dincolo de Lacul Leman şi a podgoriilor în terase de înfăţişare foarte italică dimprejurul întîielor aşezări, ce anunţă Lausanne. Încă 10 minute şi am ajuns. Ceaţa s-a împrăştiat şi puteam de-acum să-mi răsfăţ inima în albastrul rece al cerului şi în albastrul mai de oţel al marelui lac.

Descinzînd în gara Lausanne, am pornit într-o doară în căutarea sălii de cinematograf spre care mă îndruma invitaţia. Sosind în faţa cinematografului, am ezitat un moment, căci nu se vedea nici o mişcare, nici un vizitator, şi nu se auzea nici un pas, nici un glas. Un poliţist, văzîndu-mă nedumerit, m-a îndemnat cu toată hotărîrea să intru. Am intrat. Sala era goală. Mai erau trei sferturi de oră pînă la începerea conferinţei. Scena deschisă, ca a unui mic teatru, era pregătită, avînd în mijloc o masă lungă verde, şi scaune împrejurul mesei. Ca să-1 pot vedea mai de aproape pe Gandhi, cînd va veni să-şi ia locul pe scaunul din mijloc, m-am aşezat tocmai în faţă. Şi-am aşteptat. Încetul cu încetul, sala prinde viaţă. Erau mulţi sosiţi şi de pe la Geneva. 0 forfotă şi-o mişcare de chipuri expresive, chinuite. Feţe intolerante de sectari, figuri înalte de englezoaice cam trecute, măşti profesional deformate, de intelectuali, profesori, scriitori, gazetari. Probabil că cei mai mulţi mă invidiau din răsputeri pentru locul de observator pe care-l luasem în stăpînire. Aşteptarea se prelungi mai mult decît se cuvenea şi mai mult decît se hotărîse prin ora indicată pe cartonul invitaţiei, Sala era de mult arhiplină, de zumzet şi de curiozitate. Şi aşteptam. De după nişte draperii grele, din fundul scenei, apar în cele din urmă nişte Inzi, unii în costumul lor de acasă, alţii în haină europeană, şi ocupă numai cîteva din scaunele din jurul mesei, cu deosebire însă scaunele din colţurile scenei, voind parcă prin aceasta să pună o sacră distanţă între profet şi ei. Şi iar aşteptăm. Iată-1 în sfîrşit că intră: omuleţul care poartă numele de Marele Spirit, Mahatma. Se iveşte de după aceleaşi draperii, din dosul scenei, vine destul de grăbit spre masă. Îmbrăcat într-o togă de lînă albă, cu picioarele goale pînă la genunchi, şi în sandale. Părea puţin cam zgribulit de frig. Şi tocmai în momentul cînd credeam că o să-şi ocupe locul pe scaunul din mijloc, el urcă, spre surpriza tuturor, pe scaun, şi, de aci, în picioare pe masă, pentru ca să se aşeze apoi în poziţie de Budha în mijlocul mesei. Acest fel de a se prezenta s-a produs atît de repede, cu gesturi atît de naturale, sau mai bine spus atît de fără de gesturi inutile, încît în sală s-a stîrnit nu ilaritate, cum ar fi fost de aşteptat după intensitatea surprizei, ci o tăcere totală, însoţită poate de un zîmbet blînd şi colectiv. Graţia firească, cu care ascetul făcuse neaşteptatul examen de a urca şi de a se aşeza pe masă în faţa unor europeni neobişnuiţi cu asemenea spectacole, a învins şi s-a impus tăcerii religioase a publicului. Gandhi a început apoi să vorbească, într-un chip care uimea prin simplitate în primul rînd, printr-o simplitate necăutată, proprie spiritelor care nu mai văd decît esenţele ultime. Nici un gest de orator, nici o modulaţie retorică în glas, nimic căutat pentru a epata, nimic din toată gama aceea insuportabilă de atitudini a vorbitorului. Gandhi vorbea englezeşte, în fraze reduse la subiect şi predicat. Nu pronunţa decît cîte-o singură propoziţie, rar, neostentativ. Un francez traducea, stînd în picioare lîngă masă, fiecare propoziţie, şi Gandhi, în ritm monoton, continua. Capul acesta, uluitor de urît în fotografii, avea ceva transfigurat în realitate, încît nu mai părea urît, deşi nu mai avea decît vreo cîţiva dinţi în gură. La acest om totul era redus la esenţial, chiar şi înfăţişarea; chiar şi numărul dinţilor, cei inutili îi căzuseră. Gandhi dă impresia puternică a unui om care se găseşte într-o permanentă concentrare lăuntrică, dar pentru care concentrarea nu mai este efort, ci o stare organică. Figura lui e însoţită de mişcări strict necesare pentru ca să nu pară rigidă. Nici un gest nervos sau de prisos. Nici un cuvînt prea mult. Totul e stăpînit fără a părea artificial. Gandhi vorbea la fel cum ar fi putut să şi tacă. În fond interesa numai foarte puţin ceea ce el spunea, căci nu spunea decît lucruri pe care cei mai mulţi le ştiam. Că a găsit în Europa stări îngrijorătoare, că faptele aici sînt în dezacord cu cugetul, şi alte lucruri asemenea. Dar chipul cum rostea ceea ce ţinea să ne spună era totul. Era un mod total despuiat şi de cele din urmă accente, ce ar fi amintit tonul declamator. Aveam astfel în faţa mea întîia oară în viaţă primatul existenţei spirituale faţă de cuvînt. Aveam în faţă nuditatea supremă a spiritului suprem.

Cît timp am umblat prin străinătăţi şi o bună parte a vieţii mi-am petrecut-o dincolo de hotare, am avut foarte frecvent ocazia să văd şi să ascult celebrităţi: scriitori, artişti, gînditori, critici, oameni de stat. Am cunoscut, ca să pomenesc vreo cîteva nume, pe filozoful Ludwig Klages, cu înfăţişarea sa de pastor dionisic, pe contele Keyserling, versatil, nestăpînit, care într-o singură conferinţă şi-a pierdut de 10 ori foile ce le ţinea în mînă, am ascultat pe modestul şi stîngaciul filozof Husserl, am văzut pe scriitorul Thomas Mann cu chip de Herr Professor, am auzit pe marele critic francez Thibaudet care avea figura unui negustor de vinuri nobile; l-am văzut pe cel mai strălucit critic al Germaniei, pe Gundolf, un bărbat frumos, cu priviri fosforescente de drac, 1-am întîlnit pe visătorul naturalist Dacque, l-am cunoscut pe Leo Frobenius, tumultuosul, spiritualul filozof al culturii şi descoperitor al duhului african, l-am auzit vorbind pe energicul, pietrosul Sven Hedin, cuceritorul Tibetului, şi atîţia alţii, aş putea să descriu chipul şi vorba lui Mussolini, ca şi profilul lui Salazar, catolicul cu sufletul metalic, sau mustaţa şi cuvîntul lui Pilsudsky care semăna cu masca lui Nietzsche. Totdeauna am avut impresia că opera este superioară omului. M-am găsit, altfel spus, totdeauna în faţa unei existenţe acoperite de cuvînt.

Întîia şi ultima oară, în faţa lui Gandhi, care, prin ceea ce spunea, punea doar în relief o totală lipsă de verbalitate, m-a copleşit sentimentul că stau pironit în faţa unei existenţe superioare şi mai presus de cuvînt. După ce a încheiat cele ce ţinuse să ne comunice, poate mai mult pentru a umple golul ce-1 crea în jurul său, curiozitatea noastră europeană şi gazetărească, Gandhi a cerut să i se pună întrebări din public, arătîndu-se dispus să facă faţă interogatoriilor. Unul dintre însoţitori a cules din sală bileţelele cu întrebările. Gandhi le-a luat pe rînd. Şi răspundea fără ezitări. Cineva îl întreba: „De ce nu atribuiţi inspiraţiei divine mişcarea uriaşă ce-o conduceţi în India?” Gandhi a descifrat întrebarea, a tăcut o clipă, pe urmă a formulat o replică lapidară, tur-nată parcă de-a-dreptul în bronz, dar glasul său ocolise şi de astădată orice subliniere demonstrativă: „Mişcarea ce mi s-a dat să o conduc este de natură divină. Tot ce e bun în ea e divin, tot ce e rău în ea mi se datorează mie”. Lucrul a fost rostit iarăşi aşa de simplu, aşa de nedeclamator, încît sala trebuie să fi fost străbătută în acea clipă de sentimentul că omul credea într-adevăr ceea ce spunea. Şi mi-am zis: acestui ton atît de firesc, de sincer, nu-i poate rezista nimeni. Probabil că Isus din Nazaret avea acelaşi ton pe dealul crinilor cînd vorbea despre împărăţia lui Dumnezeu. Într-un tîrziu, Gandhi ne-a amintit că trebuie să se retragă, să-şi facă rugăciunea. Ceea ce fusese semnalul de plecare. Întors la Berna, i-am spus lui Marti: „Impresia nu se poate descrie, ar fi un sacrilegiu. Află, însă, că eu, care totdeauna am avut o pronunţată aversiune faţă de oratorie, am declarat duşmănie neîmpăcată acestei arte găunoase. Acesta va fi războiul meu de 30 de ani”.