joi, 25 octombrie 2012

Zâmbetul europeanului, înghesuit între blocuri


Undeva agitaţia e stinsă,
odată cu capătul lumii.

Famillii nomade,
reni, cai iurte, cădelniţe,  fac
poezie pustietatilor;
fără ecou, discrete,
devastatoare frumuseţi,
deloc apăsătoare.

Linişte  binecuvântată,
cârpita în rumegatul molfăit
al mamei ren si adierea
mică, de somn de copil mongol adoptat.

Lume vastă, care nu deranjează,
dar te obligă, europeanule, la un zambet!!!

~ Cretu Ionel ~ 20 oct. 2012 ~

ULTIMUL ŢIPĂT


Sunete oribile, dedublate;
de cealaltă parte a geamului:
ameninţau, blestemau, denunţau.

Spuneau ceva întregii lumi:
se plângeau, se risipeau în hohote.

Suflet sfâsiat de ţipat,
torturat între pereţi de piatră,
în trup mutilat,
de cealaltă parte a geamului.

Atât a rămas din viaţa visului
şi nimeni nu alungă coşmarul;
Singur cu gemetele lui.
Ba nu!  Este o umbra impasibila,
Rigidă, atentă, cu buze strânse cu îndărătnicie de sectant:
- Gemi !... Bea!... Rabdă!....
Răbdarea-i de la Dumnezeu!
Buzele arse nu găsesc picatura de apă in cuvinte.

Fundul prăpastiei, cufundată-n noapte:
cu frig, tacere si piatră.
În stânga se bolborosesc nişte aiureli;
în dreapta două cioturi însângerate :
….Ignaţiu de Loyola avea picioarele schilodite,
dar, ce om a fost ! Ignaţiu de Loyola..

Se auzi lamentându-se şi închise ochii:
dupa pleoape vede albastrul cerului şi al mării.

Abia daca a apucat să sarute buzele,
pe care vroia să le sărute.

Abia a aflat dulceaţa, că s-a înecat în amar.

Mai vede odaia lui de lucru :
ore şi ani în şir la piramida lui, tainică
şi când credea că a atins culmile, totul s-a năruit.

Aude gura unei ţigănci:
“Teme-te de un sărut sub clar de lună!”
S-a adeverit. Oftatul vine fără a-l simţi.

Ce şopteşte umbra? Cu sfinţii odihneşte?
sau Domnul a răbdat, că răbdarea-i de la Dumnezeu?
sau altceva?
Linişte. Ochii infundaţi în orbite, privind înauntru
Şi buze-ncremenite în cuvinte amare , de mustrare.

Am dorit fericirea, dar n-am avut-o,
am avut viaţă, dar mi-a fost luată,
am avut tinereţe, dar mi-a fost călcata-n picioare.

Afara vrăbiile ciripeau tot mai tare,
pe cer se lărgea o dimineaţă palida,
roata vieţii se rotea.

Oraşul se pregătea pentru o mare sărbătoare.

~ Creţu Ionel ~ 22 oct. 2012 ~

NATURA MOARTĂ


Pe masă carţi familiare,
cu pagini indoite la câte-un colţ
şi margini însemnate cu:
câte vreo frunză, o floare,
un fir de iarbă între una si alta,
cu recunoştinţele durerii
pe care le ceruse şi le obţinuse,
consolări de lumină,
consolari de uitare.

Mici lucruri dragi, stranii diverse,
fără preţ: picior de papuşă,
inimioară de argint,
busolă de fildeş, ceas fără montură,
lămpiţă, cercel desperecheat si butoni desperecheaţi,
cheiţa, diverse bibelouri.

Dar toate consfinţite de câte o amintire pioasă,
animate de o credinţă superstiţioasă,
atinse de degetul iubirii sau al morţii,
relicve care vorbesc unui singur suflet,
de duioşie sau de cruzime,
de armistiţiu de speranţa sau deznădejde.

Imagini care stimuleaza gândirea,
predispunând la meditatie.

In ele si-au facut loc confesiuni tainice,
au fost inchise enigme,
linii simple de orizont,
alegorii discrete,
care invaluie vreun adevăr .
Ele nu pot privi ochii ficşi ai muritorului.

~ Cretu Ionel ~ 25 oct. 2012 ~

MAREA HOINĂREALĂ




Marea hoinareală s-a prins in laţ,
ţaruş zdravăn,
bine-nfipt în cerc cu limite,
unde se văd deodată.

Lenevia mea durează de prea mult timp,
asupra mea simţind acum povara intregii lumi.

Aştept să se deschida un teatru,
să-mi iau ramas bun de la toţi,
de la barbari.

Marea operă? Cui prodest?
Ce sa mai refaci din ce-i făcut?
Poate o mască, cu ce aduni din jur,
material ordinar.

Ce dorinţe să mai satisfaci?
Poate ca a da poporului intrarea liberă,
trei zile! Ba nu! În fiecare zi a fiecarei săptămâni.
Această credinţă mi-a mai ramas;
ea mă ajută; timpul zboară.

E necesar ca fiecare să se găsească,
să fie pregătit să oprească marea hoinareală.
Să-şi ocupe locul lui,
si asta cu toate forţele,
când va veni ceasul.

Eu nu voi lipsi.
Barbarii vor fi mulţumiţi.
În cercul cu ţărus mă duc să lucrez ;
desigur  de data aceasta este ceva mai greu,
din ce în ce mai greu pentru mine,
decât altă dată.

Dar tu, sărmanul meu prieten,
ce povară porţi!
Ce efort îţi cere rezistenţa! Ah, şi tu o ştii….!
Fie ca totul să fie propice operei tale!

~ Cretu Ionel ~ 25 octombrie 2012 ~ 

duminică, 14 octombrie 2012

Un gând sadea, cheama cuvânt




Rascolitor, în nopţile reci şi târzii,
În tinda-nghesuită a spaţiilor mici,
În valuri, valuri, cu tumult, vine un gând,
Ce vrea sa iasă din învălmăşeala, peste rând.

Cu pumnu’-n masă, acum dacă ar da,
Cutia mea de craniu, sensibil rezonantă,
Deşi-l percepe, ea nu l-ar asculta,
Că nu e calm şi n-are postura impozantă.

Ştiind aceasta, el atunci, hoţ, se iţeşte
Şi cu înţepaturi, micile gânduri, le trezeşte
Să-i faca loc, atâta doar, să vină-n faţă,
Să ia cuvântul şi să-l întoarcă-n clanţă.

Satisfăcut va fi, total, de se va împlini
(Şi nu va mai călca, în van, prin străchini)
Cerinţa lui de gând răzleţ, intru-cuvinte,
Să fie materializată iîntr-un stih cuminte.
~ Cretu Ionel ~  12 oct. 2012 ~ 08.20~

AMÂNDOI




Gândul meu cel bun se zbate
În grădina cu trifoi,
Unde-atunci noi amândoi
Ne-am cătat norocul, poate.

Şi, de mâini înfrigurate
Za de lanţ, imbraţisat,
Sărutari firbinţi, furate,
Amândoi am adunat.


Acum noi gândim cu zâmbet:
Zbateri de copii vioi,
Ce au fost frumoase-n umblet,
Când pe soare, când pe ploi.

~ Cretu Ionel ~ 12 oct. 2012 ~ 10.40 ~


FEMEIE EVANTAI, CONTRE-JOUR


Delicată? 
Numai nimb!
Sensibilă?
Tremur de murmur!

In diafanul simţit discret,
doar cât o pojghiţa ,
suflet imbibat cu parfum de femeie,
în exprimarea siderală a şoaptei,
în rimelul unui iris care aprinde maci voluptoşi,
miraţi in sinea lor
de frenezia ce i-a cuprins.

Voici pourquoi nous vous aimons, Nynna!
~ Creţu Ionel~ 13 0ct. 2012 ~