IN VIS

L-am văzut pe tata,

în vis, mânca muguri de primăvară.

Tatăl meu iubea mugurii de primăveră.

În vis, dinţii lui muşcau muguri proaspeţi;

auzeam clar sunetul,

ca un clănţănit din gura lui.

Un sunet frumos, ca raiul, cum spunea el.

- “Exact ca raiul !”, spunea el.

Mama, in vis, nu era de accord cu el,

Spunând că in vis nu este sunet.

-“Dacă auzi sunet în vis,

înseamna că tu doar l-ai imaginat!”,

spunea ea,

numai că visul îl visam eu şi nu tata.

- “Chiar este raiul tăcut?”,

intrebam eu, în vis.

- “Chiar crezi ca e zgomotos ca aceasta curte de bloc?”,

îmi raspundea , mama, în vis.

În vis, parinţii mei erau împreună;

Mereu îi găsesc împreună, în vis,… şi vorbesc cu ei.

~ Cretu Ionel ~ 9 noiembrie 2012 ~

Omule, n-ai teama, eşti o lume !

Nu trebuie să-ţi rozi genunchii,

târâtoare a deșertului, pocăindu-te.

Trebuie doar să te laşi moale pe animalitatea corpului tău,

şi să-ţi placă ceea ce iubești;

e vorba de bun simţ.

Tu spune-mi despre disperarea ta,

iar eu voi spune despre a mea.

Între timp, lumea merge mai departe.

Între timp, soarele și pietricele clare ale ploii

se deplasează de-a lungul peisajelor,

peste preerii, copaci adânci,

munți și râuri.

Între timp, se-nviorează,

păsări ridicate până la aerul ozonat,

albastru,

se îndreaptă din nou la cuiburi.

Nu contează cine eşti,

cât de însigurat,

lumea îţi oferă din plin imaginație,

dar trebuie să o ceri insistent,

sa fii pasăre migratoare gălagioasa,

dură şi incitantă -

anunțând  pe unde treci, despre tine,

locul familiei şi al casei tale, lucrurile tale.

Omule, n-ai teama, eşti o lume !

~ Cretu Ionel ~ 9 noiembrie 2012 ~

Trandafirul

Unii spun că dragostea-i un râu

Care îneacă trestia firavă…

Unii spun că dragostea-i un brici

Care-ţi face sângele să sângereze…

Unii spun ca dragostea-i ca foamea,

Nevoie dureroasă nesfârşită…

Eu zic că dragostea-i o floare,

Iar tu singura ei sămânţă.

Îi e frică să se frânga inimii

Ce nu-nvaţă nicicând ce-i dansul

Îi e frică de trezie visului

Ce nu ajunge-n veci la-nfăptuire

Îi e frică să nu piardă

Celui ce nu-nvaţă nicicând să dea

Şi-i e frică să nu moară

Inimii ce nu-nvaţă ce-i viaţa.

Când noaptea fu prea singură

Iar drumul, mult prea lung

Crezui tu deci atuncea c-amoru-i

Doar pentru iubiţii sorţii sau puternici

Aminteşte-ţi doar în iarnă

Că-n adâncuri sub zapadă

Stă samanţa ce iubindu-se cu soarele

Se face-n primavară trandafir.

Zâmbetul europeanului, înghesuit între blocuri

Undeva agitaţia e stinsă,

odată cu capătul lumii.

Famillii nomade,

reni, cai iurte, cădelniţe,  fac

poezie pustietatilor;

fără ecou, discrete,
devastatoare frumuseţi,

deloc apăsătoare.

Linişte  binecuvântată,

cârpita în rumegatul molfăit

al mamei ren si adierea

mică, de somn de copil mongol adoptat.

Lume vastă, care nu deranjează,

dar te obligă, europeanule, la un zambet!!!

~ Cretu Ionel ~ 20 oct. 2012 ~

ULTIMUL ŢIPĂT

Sunete oribile, dedublate;

de cealaltă parte a geamului:

ameninţau, blestemau, denunţau.

Spuneau ceva întregii lumi:

se plângeau, se risipeau în hohote.

Suflet sfâsiat de ţipat,

torturat între pereţi de piatră,

în trup mutilat,

de cealaltă parte a geamului.

Atât a rămas din viaţa visului

şi nimeni nu alungă coşmarul;

Singur cu gemetele lui.

Ba nu!  Este o umbra impasibila,

Rigidă, atentă, cu buze strânse cu îndărătnicie de sectant:

- Gemi !... Bea!... Rabdă!....

Răbdarea-i de la Dumnezeu!

Buzele arse nu găsesc picatura de apă in cuvinte.

Fundul prăpastiei, cufundată-n noapte:

cu frig, tacere si piatră.

În stânga se bolborosesc nişte aiureli;

în dreapta două cioturi însângerate :

….Ignaţiu de Loyola avea picioarele schilodite,

dar, ce om a fost ! Ignaţiu de Loyola..

Se auzi lamentându-se şi închise ochii:

dupa pleoape vede albastrul cerului şi al mării.

Abia daca a apucat să sarute buzele,

pe care vroia să le sărute.

Abia a aflat dulceaţa, că s-a înecat în amar.

Mai vede odaia lui de lucru :

ore şi ani în şir la piramida lui, tainică

şi când credea că a atins culmile, totul s-a năruit.

Aude gura unei ţigănci:

“Teme-te de un sărut sub clar de lună!”

S-a adeverit. Oftatul vine fără a-l simţi.

Ce şopteşte umbra? Cu sfinţii odihneşte?

sau Domnul a răbdat, că răbdarea-i de la Dumnezeu?

sau altceva?

Linişte. Ochii infundaţi în orbite, privind înauntru

Şi buze-ncremenite în cuvinte amare , de mustrare.

Am dorit fericirea, dar n-am avut-o,

am avut viaţă, dar mi-a fost luată,

am avut tinereţe, dar mi-a fost călcata-n picioare.

Afara vrăbiile ciripeau tot mai tare,

pe cer se lărgea o dimineaţă palida,

roata vieţii se rotea.

Oraşul se pregătea pentru o mare sărbătoare.

~ Creţu Ionel ~ 22 oct. 2012 ~

NATURA MOARTĂ

Pe masă carţi familiare,

cu pagini indoite la câte-un colţ

şi margini însemnate cu:

câte vreo frunză, o floare,

un fir de iarbă între una si alta,

cu recunoştinţele durerii

pe care le ceruse şi le obţinuse,

consolări de lumină,

consolari de uitare.

Mici lucruri dragi, stranii diverse,

fără preţ: picior de papuşă,

inimioară de argint,

busolă de fildeş, ceas fără montură,

lămpiţă, cercel desperecheat si butoni desperecheaţi,

cheiţa, diverse bibelouri.

Dar toate consfinţite de câte o amintire pioasă,

animate de o credinţă superstiţioasă,

atinse de degetul iubirii sau al morţii,

relicve care vorbesc unui singur suflet,

de duioşie sau de cruzime,

de armistiţiu de speranţa sau deznădejde.

Imagini care stimuleaza gândirea,

predispunând la meditatie.

In ele si-au facut loc confesiuni tainice,

au fost inchise enigme,

linii simple de orizont,

alegorii discrete,

care invaluie vreun adevăr .

Ele nu pot privi ochii ficşi ai muritorului.

~ Cretu Ionel ~ 25 oct. 2012 ~

MAREA HOINĂREALĂ

Marea hoinareală s-a prins in laţ,

ţaruş zdravăn,

bine-nfipt în cerc cu limite,

unde se văd deodată.

Lenevia mea durează de prea mult timp,

asupra mea simţind acum povara intregii lumi.

Aştept să se deschida un teatru,

să-mi iau ramas bun de la toţi,

de la barbari.

Marea operă? Cui prodest?

Ce sa mai refaci din ce-i făcut?

Poate o mască, cu ce aduni din jur,

material ordinar.

Ce dorinţe să mai satisfaci?

Poate ca a da poporului intrarea liberă,

trei zile! Ba nu! În fiecare zi a fiecarei săptămâni.

Această credinţă mi-a mai ramas;

ea mă ajută; timpul zboară.

E necesar ca fiecare să se găsească,

să fie pregătit să oprească marea hoinareală.

Să-şi ocupe locul lui,

si asta cu toate forţele,

când va veni ceasul.

Eu nu voi lipsi.

Barbarii vor fi mulţumiţi.

În cercul cu ţărus mă duc să lucrez ;

desigur  de data aceasta este ceva mai greu,

din ce în ce mai greu pentru mine,

decât altă dată.

Dar tu, sărmanul meu prieten,

ce povară porţi!

Ce efort îţi cere rezistenţa! Ah, şi tu o ştii….!

Fie ca totul să fie propice operei tale!

~ Cretu Ionel ~ 25 octombrie 2012 ~